Am trăit duminica trecută o scenă care m-a mișcat profund și care m-a făcut să scriu acum aceste rânduri, cu speranța că poate vom reuși să ajungem să vedem. Fiind la biserică, văd că se apropie de icoana de lângă mine o mamă cu fetița ei cu sindrom Down, iar cea mică își face cruce frumos, cu grijă și sărută icoana. Mă gândeam la cele două, la implicarea mamei… deodată, fata se îndreaptă spre mine și întinde mâinile să mă îmbrățișeze, cu cea mai sinceră și zâmbitoare apropiere. Nu ne cunoșteam, dar îmbrățișarea aceea, în acel loc, de la acea fetiță, mi-a dat o lecție despre iubire, sinceritate, frumusețe și puritate.
Noi nu mai știm să fim așa, ne-am pierdut acea curăție și sensibilitate a lor, noi nu mai știm decât să-i judecăm pe ei pentru că sunt altfel, să ne ferim de ei pentru ca nu știm cum să interacționăm, cum să reacționăm, cum să ne purtăm. Uităm că, de fapt, ar trebui doar să fim. Ne temem poate, de altfel pentru că ne-ar putea dezvălui că noi nu mai suntem așa sinceri, că noi nu mai avem corzile atât de fin acordate la sentimentele noastre și ale celorlalți, că noi suntem mai mult gândire, rigoare și conformism, că nu mai suntem aliniați la noi înșine. Ne este incomod să fim puși în situații în care nu știm la ce să ne așteptăm, ne este incomod să ne lăsăm sensibilizați, să ne arătăm vulnerabili, emoționați, să fim asemenea unor copii. Ne temem de neobișnuit pentru că ne poate reliefa obișnuitul din noi, banalitatea în care am ajuns să ne pierdem mulți dintre noi din dorința de integrare, din educație, din experiențe, din frici. Ne e teamă de altfel și ne e teamă să fim altfel.
De ce să vrem să fim departe de ei? Dacă am deschide ochii și ne-am da voie să vedem, am avea ce învăța de la ei, ne-am pleca fruntea cu umilință pentru cât de oameni sunt ei față de noi, pentru câtă iubire sunt în stare ei să manifeste, pentru ce abilități extraordinare pot avea copiii speciali în anumite domenii. Să nu ucidem frumosul din ei în încercarea de a-i face pe toți să se încadreze în aceleași cutiuțe identice, sunt cazuri destule în care o șansă și apropierea față de ei le-au permis să ducă o viață în care să se descurce și să se bucure, o viață în care să fie extraordinari. Ar trebui să nu ne mai gândim doar la noi înșine, la ce ne este nouă confortabil sau la ceea ce ni se pare că este normal, ar trebui să facem eforturi să ne adaptăm și noi la ceea ce au ei special, să ne însușim și noi sensibilitatea lor prin care am putea da naștere unei lumi mai bune. Știm unde a dus, de-a lungul istoriei, discriminarea și cât de eronate au fost unele mentalități care atunci păreau literă de lege… Să facem eforturi reale pentru binele lor, pentru nevoile lor, să le arătăm empatie și căldură, să ne purtăm natural cu ei, să înțelegem că diversitatea lor este și ea o formă de normalitate, chiar dacă neînțeleasă de mulți.
Cine suntem noi să judecăm, să punem etichete, să decidem ce este și ce nu este normalitatea? În fața lui Dumnezeu suntem cu toții egali, ni s-a oferit tuturor un loc sub soare și ni s-a spus: „să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți”. Ei știu deja asta, pe ei nu trebuie să-i învețe nimeni, pentru ei acest lucru este firescul, dincolo de norme și de coduri de conduită. Dragi oameni, să ne deschidem larg ochii și să privim, să înțelegem că, de multe ori, limitele sunt ale noastre, nu ale lor, că am putea deveni mai buni, mai umani dacă am vedea dincolo de contururile propriei persoane, dacă nu am mai pune bariere între noi dintr-un fals sentiment de superioritate. Până la urmă, totul se reduce la umanitate…
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
