Ideea acestui articol mi-a încolțit în minte acum câteva zile, în timp ce vizionam un film, Talentatul domn Ripley. Firul narativ se concentrează în jurul modului în care personajul principal, un talentat imitator, se raportează la identitate, alternând cu agilitate între nume, personalități și atitudini diferite, toate acestea având consecințe tragice. Nu intenționez să fac aici o cronică a peliculei, ci voi încerca să tratez tema pe care o propune, aceea a imposturii.
Suntem înconjurați și, cel mai adesea, conduși de impostori, de oameni-lipitori care și-au făcut un mod de viață din a pretinde: pretind că sunt ceea sau cine nu sunt, pretind funcții, onoruri, popularitate, pretind încredere. Jocul lor este o construcție mai mult sau mai puțin minuțios gândită, în funcție de abilitatea impostorului și de publicul în fața căruia se joacă spectacolul. Uneori, personajul adoptat devine o a doua natură, subiectul ajunge să se confunde cu el într-o așa manieră încât începe să creadă ca este ceea ce afișează.
Impostorul este actor full-time, strateg și un ins cameleonic, priceput în a-și adapta prezența în funcție de context, audiență și interes. Nefiind, ajunge să se identifice prin ceea ce are, prin ceea ce a acumulat și a așezat pe o bază șubredă, constituită din minciuni, alterări și omisiuni.
E plină lumea politică autohtonă de asemenea exemplare dubioase, cu trecuturi obscure, cu școli terminate doar pe hârtie și specializări goale de conținut. Aparțin unui partid politic sau altuia, nu din convingere față de ideologia propusă, ci din inerție sau din pricina avantajelor pe care această apartenență le aduce cu sine. Mimează implicarea, dorm în ședințe parlamentare, fac act de prezență în conferințe de presă unde reciclează același limbaj de lemn, aceleași discursuri alcătuite din fraze cusute între ele cu ață albă.
Cu toate acestea, nu ar trebui să aruncăm întreaga vină asupra lor. O parte din responsabilitate ne aparține și nouă, celor care alegem să-i tolerăm, care stăm pasivi în fața televizoarelor și le înghițim ambalajele frumos colorate, ascunzând un putregai vechi. Rostim cu lejeritate fraze precum “au furat, dar au și făcut”, cu nonșalanță, de parcă nu ar fi viața noastră la mijloc. Unii dintre noi se zbat în mod genuin împotriva atitudinii lor, cu paharul umplut până la ultima picătură. Alții se opun doar de dragul de a se opune, din trend, nu din convingere, pe modelul: “capul lui Moțoc vrem”. Cei mai mulți aleg, însă, să creadă în jocul sutelor de măști care li se perindă prin față și care au puterea să aleagă pentru ei. Prin naivitate sau prin nepăsare adaugă, rând pe rând, câte o piatră la temelia imposturii.
Oare de ce? Oare ei nu se trag dintre noi, nu sunt o oglindă a ceea ce noi, în majoritate, suntem ca popor? Să ne uităm în jurul nostru: nu suntem noi cei care montează antene parabolice pe case din chirpici, conducem mașini mai scumpe decât apartamentele în care stăm, facem facultăți doar de dragul de a avea un carton, devenind șomeri cu diplomă, purtăm branduri pe care nu ni le permitem (sau copii, important este să fie eticheta la vedere) doar ca să demonstrăm celor din jur ceva? Suntem atât de obsedați de aparențe încât am devenit un popor de impostori, din care nu putea să iasă altceva decât o clasă politică de impostori, o mass-media acaparată de impostori.
Admirăm domnișoare fără principii, cu capete goale, dar cu trupuri pline de plastic, bărbați fără caracter, care nu au altceva decât bani și accesorii cumpărate cu aceștia: mașini-accesoriu, prieteni-accesoriu, femei-accesoriu și pretindem că suntem ca ei, dincolo de ușile caselor noastre. Cu toate acestea, în casa individuală e mucegai, praf și mizerie veche, așternută în straturi. Cum să se schimbe o societate întreagă dacă noi, la nivel micro, nu încetăm să pretindem că suntem ceea ce nu suntem, continuăm să ne definim prin ceea ce avem, nu prin ceea ce suntem? Cum să ne curățăm de impostură dacă rămânem, în continuare, niște impostori?
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de Carabella…