TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Idealismul – de ce ar fi o problemă?

Nu de puține ori am auzit, unii dintre noi, sintagme de tipul: „ești prea idealist”, „ești visător”, „nu mai trăi cu capul în nori”, „nu așa e viața”, „vei muri de foame”, aceste formulări fiind folosite adesea cu un sens peiorativ, făcând referire la o nealiniere la standardul așteptat. Întrebarea care apare în asemenea cazuri este următoarea: este oare justificat ca standardul să fie acesta, ca norma să fie pragmatismul?

   Cu certitudine, o abordare pragmatică a vieții a permis omului să trateze în mod calculat viața, să estimeze potențialele pericole și șansele de reușită în anumite situații, să-și adapteze mediul înconjurător în funcție de nevoile sale. Pragmatismul este cel care se află la baza științei și cel care a permis evoluția tehnologică de-a lungul istoriei, conceperea strategiilor militare, este cel prin care s-au luat decizii politice și cel prin care adesea s-au schimbat destine. Fără pragmatism nu ar putea exista medicină la standarde înalte, cu rezultate aproape miraculoase, nu am putea trăi o viață în care să avem la îndemână atâtea comodități, nu am putea ajunge de pe un continent pe altul în câteva ore, nu am putea trăi lucruri care în trecut păreau de domeniul fantasticului.

   Cu toate acestea, nimic din cele menționate mai sus nu ar fi putut exista fără o doză de idealism, nu ar fi existat fără ca cineva să se întrebe: „cum ar fi dacă?”. Cei care nu au renunțat pe calea dezvoltării, în ciuda obstacolelor sau incertitudinii, au fost, în esență, niște idealiști, care au pus crezul lor deasupra părerilor contradictorii ale celorlalți, care au pus un ideal deasupra unei realități aparent potrivnice. Dacă omenirea s-ar fi limitat la pragmatism, fără un idealism împletit cu determinare, s-ar fi ajuns în mod inevitabil la stagnare, deoarece ne-am fi raportat la ce este, la ce putem să măsurăm aici și acum și nu ne-am fi oprit să ne gândim la ce ar putea fi. Evoluția nu este posibilă dacă nu îndrăznim să visăm, dacă nu credem că e posibil mai mult, că e posibil și altfel, că există ceva și dincolo de ceea ce vedem. Ca să fim oameni compleți, ar trebui să acordăm același interes îngrijirii noastre interioare, spirituale și intelectuale, așa cum acordăm îngrijirii trupului și nevoilor noastre imediate. Fără emoții trezite, fără artă, cultură, întrebări și dileme la care să reflectăm, fără analiza infinitelor posibilități, nu putem fi decât niște oameni mai săraci față de propria viață și față de ceilalți. 

   Nu ne putem limita sensibilitățile ca mijloc de supraviețuire al vicisitudinilor vieții, nu ne putem rezolva problemele și neajunsurile dacă ne prefacem că ele nu sunt acolo, că ele nu sunt importante, dacă nu ne acordăm timp să ne gândim și să vorbim despre ele. Așa ajungem să acumulăm, să ne autolimităm, să trăim viața pe o singură latură dintre multele pe care le are existența și ființa noastră, să nu atingem adevărata adâncime de care am putea fi capabili. Dacă privim în urmă cu doi ani, când eram captivi în casele noastre, nu știm cum am fi supraviețuit din punct de vedere mental fără munca unor oameni idealiști, fără muzică, fără filme și artă adusă către noi prin toate mijloacele posibile, fără cărți și gânduri împărtășite prin texte sau în clipuri din online? Cum am fi continuat să existăm dacă eram cu gândul doar la date, statistici și realitatea imediată, fără să ne hrănim din speranță, din frumosul pe care ni-l putem face noi înșine, din visarea la ceea ce va fi după? Rămânând doar în pragmatism, nu am fi făcut altceva decât să ne condamnăm la o captivitate plină de panică, dacă tot ceea ce ar fi contat pentru noi era informația seacă și rece. 

   Nu suntem cu nimic mai slabi dacă ne oferim răgazul să visăm, să fim sensibili și emoționali până la cea mai dureroasă profunzime, până la rădăcina lucrurilor din sufletul nostru, până în punctul în care simțim cu adevărat că trăim, nu că trecem prin viață, ci abia atunci suntem cu adevărat autentici. Nu de puține ori, această autenticitate poate să ajungă să ne sperie, pe noi sau pe ceilalți, însă ea este singura care oferă posibilitatea de mai mult, de creștere și de continuă descoperire și redescoperire. Doar fiind idealiști putem ajunge conștienți de potențialul nostru și de potențialul lumii în care trăim și ne putem găsi îndrăzneala să facem primul pas pe calea către evoluție.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…