TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Fulgi de zăpadă

   Calea Victoriei, într-o seară neașteptat de caldă de iarnă, în care orașul își vedea de ritmul lui obișnuit, în care pașii se suprapuneau nebunește pe suprafața pavajului, o melodie răsuna repetitiv în căști. Dintr-odată, dincolo de lentilele vag aburite, urme albe au început să cadă din cer, dispărând înainte să-și poată face simțită existența. Și ei, și noi, fulgi de zăpadă.

   Suntem cu toții, la o privire superficială cu ochiul liber, o fărâmă ca alte mii de fărâme care se adună la un loc într-o masă compactă, aerată sau pufoasă, suntem alături un fenomen adesea supus mirării. De cele mai multe ori nu ne putem distinge, suntem doar parte componentă a unei mase, a unei structuri, a unei clase, a unei categorii. Chiar noi înșine avem tendința de a ne pune unii pe alții în categorii, pentru a ne fi mai ușor să operăm cu ceea ce crede că știm și ajungem să nu mai putem face distincția între parte și întreg, între ce este identic și ce este doar asemănător.

   Puși alături, putem crea adevărate avalanșe, putem schimba modul în care lumea arată, putem aduce vuiete sau liniște, putem îngheța și ne putem topi sub cea mai mică atingere de căldură. Cu toate acestea, nu putem cunoaște cu adevărat un fulg de zăpadă până nu alegem să-l privim sub lupă și să-i observăm, cu atenție și minuțiozitate fiecare detaliu care-i creează unicitatea, prin care ajungem să fim atât de fascinați. În aparență, privind aglomerările albe de la distanță, am putea spune că toți fulgii sunt la fel, că toți se-ncheagă circular, că toți coboară pe pământ, rezistă mai mult sau mai puțin și-apoi dispar. Dar niciun fulg, chiar dacă toți sunt apă, nu este întru totul ca un altul și nici un altul nu va mai fi ca el, sunt irepetabile amprente ale unei existențe efemere. Putem să-i observăm, chiar să-i fotografiem, să încercăm să le redesenăm și cel mai fin contur pentru a le înțelege forma și structura, punându-i într-un grup sau altul, dar nu putem să-i reproducem și nici nu vom putea pretinde că le putem cunoaște întru totul taina. Cu toate acestea, procesul în sine este sursă de curiozitate, de descoperire și de încântare, de înțelegere a frumuseții pe care o poate reflecta fragilitatea. 

   O mică stea de nea e singulară și prin simplul fapt că își urmează drumul pentru a cădea pe-asfaltul umed, pe un copac bătrân, pe haina unui îndrăgostit sau pe geana unui copil care-și trăiește prima iarnă. Nu ei sunt la fel și neînsemnați, ci noi nu mai avem entuziasmul, bucuria de-ai privi cu grijă, cu respirația tăiată, ca nu cumva să îi topim prin apropierea noastră. Și ei, și noi, fulgi de zăpadă. La altă scară, și noi avem o existență la fel de trecătoare, cădem ușor din cer și devenim pământ, plutim, suntem purtați de vânt, suntem singuratici sau ne alăturăm altora ca noi, reușim să aducem încântare sau să trecem neobservați. 

   Tocmai aceasta efemeritate a existenței noastre ar trebui să ne facă să nu pierdem clipele în van, să ne ducem viețile cu responsabilitate față de noi și de ceilalți, să le trăim, nu doar să trecem de la o zi la alta în gol. Tocmai fragilitatea sufletelor și trupurilor noastre ar fi cea care să ne ajute să vedem, să ne deschidem ochii, să ne facă să ne purtăm unicitatea ca pe o cunună, să ne determine să ne trăim profund și asumat bucuriile și tristețile, să știm că putem aduce zâmbetul pe chipul cuiva, că putem crea amintiri și povești. Am putea învăța de la fulgi cum să ne petrecem scurta viață plutind, văzând minunile din jurul nostru, descoperind ceea ce se află dincolo de ochii noștri de carne.

   Deși, de multe ori nu vedem mai mult decât zăpada în întregul ei, să nu uităm că nimic din ea n-ar putea fi fără o nesfârșită îmbrățișare a unor mici amprente de gheață, mereu altfel. Să nu uităm nicicând să fim albi și ușori…

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…