TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Fascinația pentru vechi

   Dintotdeauna, încă din fragedă copilărie, m-au atras obiectele vechi, obiecte al căror sens nu-l puteam lesne intui, obiecte despre care mereu aveam câte ceva de descoperit. Cu cât mai straniu sau mai trecut prin timp era acel lucru, cu atât mai mare era vraja pe care o stârnea în mine, cu atât mai mult trăiam o stare de uimire, de vie curiozitate în timp ce-l priveam, în timp ce-l țineam în mâini și-l întorceam pe toate părțile.

 

   

   V-ați putea întreba: de unde această fascinație a oamenilor pentru vechi, pentru ceva de atunci, pentru obiecte și clipe dinaintea momentului venirii lor pe lume? De unde se naște atracția pentru ceva care a aparținut altcuiva, pentru ceva care poartă urme, amprente, nemiloasele semne ale lui Cronos?  O posibilă explicație este aceea că un obiect care nu este nou, proaspăt ridicat de pe raftul magazinului, este un obiect care ne stârnește imaginația, un obiect care conține în sine nenumărate posibilități, un obiect despre care putem crea povești. 

   Astfel, fascinația omului pentru vechi este strâns legată de fascinația omului pentru povești. Ne place să evadăm de aici și de acum, ne place să ne gândim cum ar fi, cum ar fi fost dacă, avem o nevoie stringentă să dăm un rost pentru tot ceea ce ne înconjoară. Încercăm să ne înțelegem pe noi, cei de acum, prin modul în care eram noi, ca specie, în trecut, încercăm să ne explicăm prezentul prin mentalitățile și obiceiurile strămoșilor noștri. Tocmai de aceea construim muzee, suntem pasionați de arheologie, de istorie, acesta este motivul pentru care unii dintre noi sunt entuziaști în ceea ce privește antichitățile, edițiile princeps ale cărților, discurile de vinil, fotografiile pe film și orice ar putea fi privit, în genere, ca retro. 

   Nu de puține ori, atunci când vizităm un oraș, căutăm străzile și casele de odinioară, ne pierdem privind detaliile unei clădiri de demult și începem să ne închipuim… ce este dincolo de ziduri, ce a fost acolo, ce conversații au avut loc, câte zâmbete, câte lacrimi. Ne putem gândi: cum era viața în acele vremuri? Ce obiceiuri, bucurii, trăiri, năzuințe aveau oamenii, la ce sperau, de ce se temeau? Ce gesturi aveau, cum foloseau acele obiecte care acum ni se par atât de stranii? Cum obișnuiau să vorbească, cum gândeau? Putem să intuim câte ceva citindu-le scrisorile sau jurnalele, analizându-le caligrafia și modul în care alegeau să-și formuleze cuvintele, fiind atenți la ceea ce povesteau. În ciuda diferențelor specifice timpului, vom constata că și noi, și ei suntem destul de asemănători…

   Cred cu tărie că, în ceea ce privește fascinația noastră pentru vechi, lucrurile au legătură adesea cu fascinația noastră pentru mister și pentru altfel, pentru ceea ce nu s-a lăsat încă pe deplin descoperit, pentru că acest lucru lasă loc imaginației să fie liberă. Într-un puzzle din care lipsesc piese, nu avem limite în a completa imaginea cu ceea ce simțim noi că s-ar potrivi mai bine, că ne-ar fi mai aproape de suflet și de afinități. Atâta timp cât trăim sub imperiul lui cum ar fi, posibilitățile noastre sunt nelimitate.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…