Atunci când totul în jur este animat și zgomotos, a tăcea a ajuns să pară suspect. Am ajuns să credem, în mod eronat, că fiecare eveniment, fiecare imagine, fiecare gest cere imediat o reacție, o replică. Tindem să avem o opinie despre orice: de la artă până la politică, de la tragedii la nimicuri cotidiene, de la economie la parenting. În câteva secunde, formulăm judecăți, le publicăm și trecem mai departe, convinși că participăm la un dialog și că lăsăm o urmă. Doar că, de cele mai multe ori, nu mai e vorba de dialog, ci de un cor de monologuri.
Opinia nu mai este despre comunicare, ci a devenit, mai degrabă, o formă de identitate sau de apartenență. Nu mai spunem ce gândim, ci transmitem cine suntem și cu cine ne aliem prin ce gândim. Și, ca orice semn distinctiv, opinia trebuie apărată cu vehemență. Nu ne mai interesează să înțelegem, ci să avem dreptate. Fiecare contradicție e percepută ca o amenințare, iar fiecare tăcere, ca o slăbiciune. Am uitat că a ezita poate fi uneori un act de luciditate și de echilibru, iar a asculta, o dovadă de umanitate și profunzime.
Excesul de opinie nu ne face mai conștienți și mai ancorați în realitate, ci mai grăbiți. În locul reflecției, cultivăm reacția, iar în locul dialogului, competiția. Cuvintele nu mai deschid drumuri, nu mai creează conexiuni, ci aclamă verdicte, iar în tot acest vacarm, adevărul se pierde printre tonuri ridicate și orgolii fragile.
Poate că ar fi timpul să redăm tăcerii rolul ei firesc: acela de spațiu în care gândul respiră, în care cuvântul are timp să se cristalizeze. Nu orice tăcere e ignoranță, după cum nu orice concluzie e înțelepciune. Poate că maturitatea nu constă în a vorbi mereu, ci în a ști când și de ce. Restul e zgomot.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
