De nenumărate ori, în nenumărate contexte s-a vorbit despre estetica urâtului, în discursuri sau eseuri legate de literatură sau pictură. Ulterior, subiectul a devenit atât de extins încât a devenit o sursă consistentă de inspirație în creația contemporană, devenind aproape o normalitate sau, în orice caz, un lucru care nu prea mai surprinde sau șochează pe nimeni. Cu toate acestea, despre o estetică a durerii s-a vorbit mult mai puțin sau mai timid.
Au devenit deja clișee concepțiile conform cărora artiștii sunt mai sensibili și scormonesc în propria sensibilitate pentru a face artă, că sunt ceva mai dramatici și, pe alocuri, un pic nebuni, că aleargă după experiențe extreme pentru a-și găsi inspirația. Dacă, totuși, uneori lucrurile stau diferit? Dacă artiștii nu-și provoacă trăiri pentru a crea, ci creează pentru a răspunde provocărilor lumii în care trăiesc, lume experimentată la nivelul percepției mai mult decât în cazul altor oameni?
În asemenea situații nu cred că se mai poate vorbi despre o dramatizare a vieții, ci despre o modalitate de a gestiona emoțiile exacerbate și despre a le traduce într-un altfel de limbaj, din care ființa umană să le poată înțelege altfel, să le poată analiza și, în cazul publicului, cu care să se poată identifica. De câte ori nu ni s-a întâmplat să simțim că versurile unei melodii au fost scrise ca pentru noi, desprinse parcă din viețile și frământările noastre, gândindu-ne că nici noi înșine n-am fi putut să le rostim atât de cuprinzător? Am mai putea îndrăzni să spunem că este o durere auto-provocată gratuit în numele artei, pentru că așa le place lor să fie? Nu stau oare lucrurile tocmai invers?
Trăirea nu este, în mod necesar, combustibil pentru creație, însă creația este un catalizator al acestor trăiri, o formă de escapism din preaplinul interior, un mecanism de a depăși ceea ce este în exces și neînțeles. Când omul nu a fost înțeles în mod explicit de lume, și-a găsit oglinda în ceea ce mintea, mâinile, vocea sau trupul lui au concretizat, așa reușind să genereze o rezonanță cu exteriorul. Nu de puține ori, stările lui au fost înaintea timpurilor, au fost judecate prin prisma limitărilor pe care le avea societatea în acele vremuri, prin prisma unor anumite prejudecăți legate de sănătatea trupului și a minții. Ar fi fost oare pictura lui Van Gogh atât de iubită astăzi dacă el nu și-ar fi transpus trăirile aproape viscerale în culori aproape crude, nestăpânite? Și le-a provocat cu intenție? Puțin probabil. Au fost lucrările modalitatea lui de a supraviețui cât mai mult? Plauzibil. L-am fi considerat pe Eminescu genial dacă ar fi trăit o viață amorțită la nivel afectiv, dacă nu și-ar fi trăit în deplinătate patosul, suferința sau chiar așa-zisa nebunie de care a fost acuzat, curajul de a nu se supune unui sistem îndoielnic?
Putem să ne întrebăm, data viitoare când vizionăm un film, când ascultăm o bucată muzicală, când analizăm stilistica specifică a unui anume creator, dacă sentimentul este pretext pentru artă, dacă este doar o scuză pentru a avea ce scote pe piață, pentru a satisface așteptările publicului, sau dacă acolo se află ceva mai mult. Cu certitudine, avem exemple destule de superficialitate, de caracter comercial al producțiilor sau lucrărilor, de lipsă de autenticitate sau neconcordanță între intenția din spate sau rezultat. Cu toate acestea, cei care dăinuie ca artiști și a căror valoare se poate observa încă de la un prim contact, sunt cei care au capacitatea de a se dezgoli, de a-și scoate nemijlocit la lumină atât cele mai intense bucurii, cât și cele mai adânci suferințe.
Este durerea în sine frumoasă? Nicidecum… în stare pură, neprocesată este greu de digerat, hidoasă aproape. Este arta născută din durere frumoasă, există o estetică aparte a durerii? Am fi orbi dacă am spune că nu.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
