O săritură la paralele, un exercițiu dificil la bârnă, raportul dintre grație și forță atunci când o sală întreagă privește cu sufletul la gură, toate sunt exemple ale echilibrului de care ne-am putut lăsa fascinați și inspirați în perioada recentă. Cu toate acestea, dincolo de fervoarea Jocurilor Olimpice, echilibrul nu ar trebui să fie rezervat doar sportivilor sau gândit doar în relație cu performanța, ci să reprezinte un ideal pe care să aspirăm să-l integrăm în mod implicit în viețile noastre.
Nu de puține ori, avem tendința de a înclina balanța într-un singur sens, fie dintr-o imagine distorsionată a ideii de succes, fie dintr-o prea mare dorință de libertate, nereușind să păstrăm așa-zisa cale de mijloc. Am putea crede că reușita este datorată exclusiv unei combinații între abilitățile native, cât mai mult efort și cât mai multă disciplină dar, dincolo de un prag, acestea ajung să fie dăunătoare pe termen lung.
Unele persoane se identifică atât de mult cu rolul lor profesional, încât munca devine centrul existenței lor. Acești workaholici, motivați de ambiție, de tipare preluate din exterior sau chiar de frica de eșec, își sacrifică timpul liber, sănătatea și relațiile personale pentru a-și atinge obiectivele profesionale care, uneori, nu sunt nici măcar ale lor, ci ale superiorilor sau ale sistemului din care fac parte. Deși la prima vedere pot părea exemplul ideal de devotament sau de realizare, costurile pe termen lung sunt considerabile: stres cronic, burnout și un sentiment adânc de nemulțumire personală, atunci când încep să realizeze că succesul profesional nu poate compensa lipsa unei vieți echilibrate.
Există mai multe aspecte care ne pot aduce împlinire și satisfacție, clipe irepetabile alături de cei dragi, pasiuni care ne reprezintă și care ne întregesc pe mai multe planuri, dincolo de scopurile financiare, de așteptările sau de standardele sociale. Sunt acele fațete care ne fac să fim noi înșine și pe care ar trebui să avem grijă să nu permitem să le știrbească sau să le desconsidere nimeni. Acestea sunt piesele de puzzle care ne alcătuiesc și care ne fac să fim noi înșine, sunt resursele din care ne tragem seva cu ajutorul căreia reușim să performăm și să mergem mai departe. Fără astfel de preocupări, de momente de respiro și de reîncărcare sufletească, în care facem un pas în spate față de inerția cotidiană, putem simți că suntem niște oameni incompleți.
Pe de altă parte, la polul opus sunt cei care trăiesc într-un haos constant, cu vieți dezordonate, lipsiți de structură sau de un scop clar, aceia care își propun doar să-și trăiască viața, nu și cum să o facă. Fie că este vorba de incapacitatea de a-și organiza timpul eficient, fie de tendința de a amâna lucrurile, de a se lăsa distrași sau de a alerga după plăceri, acești oameni ajung adesea să simtă că sunt mereu în întârziere, copleșiți sau iritați de responsabilități pe care nu le pot gestiona, cu un gol interior nedefinit, dar prezent în permanență. În aceste cazuri, lipsa echilibrului se manifestă printr-o stare continuă de confuzie, de lipsă de direcție și, deși viața personală poate părea că primește mai multă atenție decât profesia, aceasta este adesea dominată de haos, fără principii sau repere care să o definească sau să o limpezească.
Adevăratul echilibru, așadar, nu înseamnă doar evitarea exceselor, ci și găsirea unui mod de a integra armonios munca și viața personală, astfel încât niciuna dintre ele să nu devină o povară sau, din contră, un miraj al fericirii. Este despre a învăța să spui „nu” atunci când e necesar, a te deconecta de la exterior pentru a te reconecta cu tine însuți și a-ți prioritiza binele personal fără a neglija responsabilitățile. Echilibrul nu este un obiectiv pe care îl atingi odată pentru totdeauna, ci un proces continuu de ajustare și reajustare, în funcție de nevoile și circumstanțele fiecărui moment din viață. Deși am ilustrat acest ideal prin exemplul raportului muncă-viață personală, echilibrul ar trebui aplicat în orice aspect al vieții: obiceiuri, sentimente, relaxare, atitudine, modul în care vorbim, cum reacționăm, modul în care ne atașăm de o idee sau credință, etc. Așadar, să încercăm ca, prin modul în care gândim, vorbim sau făptuim să ne purtăm pașii prin lume cu echilibru, indiferent cât de dificil este „exercițiul vieții noastre”.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…