TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Dreptul la liberă exprimare și arta

Unul dintre drepturile fundamentale, în interiorul unei democrații, este dreptul la liberă exprimare, fiind unul dintre acele aspecte care trasează o graniță clară între un stat liber și o dictatură. Totuși, abuzând de acest drept, unii ajung să creadă că sunt îndreptățiți să exprime orice, să se exprime oricum, oricât și în orice context, fără să țină cont că fac parte dintr-o societate, unde și drepturile celorlalți ar trebui respectate.

   Capcana acestei presupuse „supremații” a dreptului pomenit anterior este falsa convingere că putem expune public orice fel de idee, de concept, de manifestare, fără să o facem cu responsabilitate și fără să ne gândim la consecințe. Atâta timp cât ceea ce transmitem spre exterior este receptat de cineva, acel mesaj va avea un impact asupra altcuiva, tocmai de aceea fiind necesar să ne gândim bine înainte de a ne exercita această libertate. Am vorbit într-un text anterior despre limite și civilizație: consider că, și în acest caz, ar trebui să avem grijă la anumite limite ale discursului nostru, reflectând bine la valoarea de adevăr și la influența pe care o poate avea ceea ce exprimăm. Ca să nu se creeze confuzii, există o nuanță aici: nu mă refer la cenzură sau la un discurs atât de filtrat încât să ajungă în zona absurdului, așa cum se întâmplă, nu de puține ori, în cazul corectitudinii politice, mai ales peste Ocean. Nu este vorba aici despre cenzură sau autocenzură, este vorba despre conștientizarea și, dacă vreți, rafinarea a ceea ce alegem să expunem public.

   Cum rămâne cu domeniul artistic? Putem vorbi despre adevăr aici, despre date verificabile care să ne poată arăta dacă pătrundem sau nu în domeniul dezinformării? Aici situația este mai delicată, dar îmi voi permite libertatea să-mi exprim propria opinie despre subiect, din perspectiva unui om care a pătruns în această sferă, dar care și-a păstrat individualitatea în gândire. În primul rând, consider că ar trebui să privim lucrurile nuanțat, nici să fim încorsetați, conservatori, considerând anumite manifestări ca fiind artistice doar dacă aparțin, în mod necesar, unor anumite școli, curente, genuri sau tradiții, dar nici atât de „postmoderni” încât să credem că totul poate fi artă și că ar trebui să dărâmăm toate fundamentele pe care s-a construit cultura de până acum. În cadrul unui curs de estetică de la facultate, în care s-a dezbătut problema eticii și esteticii în raport cu arta, s-a ajuns la concluzia, conformă cu lumea actuală a artei, că dacă un autor susține că ceea ce a exprimat este artă, dacă intenția din spate a fost artistică, atunci obiectul sau actul în cauză este artă. În ciuda popularității acestei idei în arta contemporană, nu pot spune că ader întru totul la ea.

   Cu atât mai mult cu cât suntem în era în care toți avem la îndemână instrumente pentru a crea sau a produce, într-o societate presupus democratică, suntem tentați să credem că dreptul la liberă exprimare, împreună cu libertatea artistică, ne îndreptățesc să credem că tot ce facem și expunem este artă, dacă noi considerăm asta. Să fie lucrurile așa, sau să fie arta o scuză, un pretext de manipulare, pentru a putea exprima orice inepție fără a fi trași la răspundere? „Așa a vrut/ considerat/ gândit artistul” este formularea cu care mulți se disculpă, cu care mulți își justifică lipsa de abilități, lipsa de mesaj autentic sau de sens, subcultura sau intențiile mai puțin transparente. Să nu mai existe, oare, impostori? Arta nu ar trebui să fie un paravan pentru a spune ceea ce, altfel, ar fi considerat scandalos, pentru a da frâu liber instinctelor, pentru a regresa la nivel de ființă irațională. Sigur, se pot găsi presupuse contraargumente, de la dicteul automat din suprarealism, la expresionism, ready-made și multe altele, se poate sublinia rolul important pe care l-a avut subconștientul în artă, de-a lungul istoriei culturii, de la sfârșitul secolului al XIX-lea încoace. Totuși, să nu punem semnul egalității între subconștient și instincte, între un aspect profund uman al minții și o caracteristică pe care o au în comun toate viețuitoarele.

   Să nu fim naivi și să avem pretenții ceva mai mari de la noi înșine și de la ceilalți, atunci când catalogăm sau consumăm ceva ca fiind artă. Este o diferență între a-ți exprima tumultul interior, trăirile în mod autentic și a-ți arunca gunoiul în mod public, ambalat sub masca artei și a libertății de exprimare. Cu atât mai mult cu cât manifestările noastre ies din interiorul unui cerc restrâns, cu atât mai mare ar trebui să fie responsabilitatea, grija și conștientizarea efectelor pe care formele noastre de expresie le pot avea. Există lucruri care e mai bine să nu fie expuse, idei și abilități care trebuie șlefuite, concepte care pot aștepta un timp mai potrivit.  Nu în ultimul rând, arta nu ar trebui să fie un instrument prin care să încercăm să subjugăm, să manipulăm sau să ne ducem la îndeplinire interesele meschine. Libertatea mea se termină atunci când ea îngrădește libertatea celuilalt.

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…