TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Dreptul de a spune nu

De multe ori, în încercarea de a ne integra într-un colectiv sau într-un anumit context de viață, putem avea tendința de a ne alege cuvintele care să-i facă pe plac interlocutorului nostru, având în minte eventualele reacții pe care acesta le poate avea. Din aceleași motive, putem avea tendința de a nu refuza anumite propuneri sau situații care nu sunt în conformitate cu năzuințele noastre, dorind să nu îi provocăm neplăceri celui din fața noastră.

Din păcate, un asemenea tip de comportament poate părea, la început, o soluție diplomatică, însă ea se va dovedi o modalitate sigură de a aduna frustrări și resentimente în interiorul propriei persoane. În primul rând, ne suntem datori nouă înșine să ne asigurăm că primim sau facem ceea ce avem nevoie, trasându-ne propriile ținte sau limite, încercând, ulterior, să găsim un echilibru între noi și ceilalți. Odată înțeles acest lucru, este necesar să găsim calea aflată la mijlocul drumului dintre agresivitate și pasivitate, iar această cale de mijloc este reprezentată de asertivitate, care este „un comportament ce îi permite unei persoane să acționeze cât mai bine în interes propriu, să își apere punctul de vedere fără o anxietate exagerată, să-și exprime sentimentele în mod sincer și să se folosească de propriile drepturi fără a le nega pe ale celuilalt” (Jean Cottraux)

În mod ideal, conștientizarea dreptului de a spune „nu” ar trebui deprinsă încă din primii ani de viață, din sânul familiei, apoi exercitată în celelalte contexte de viață prin care urmează să treacă un om. Într-un cadru familial echilibrat, se înțelege și se acceptă că un copil este o persoană cu nevoi, plăceri și neplăceri individuale, iar exprimarea acestora este încurajată. Mai mult decât atât, atunci când aceste dorințe sau limite nu contravin intereselor sau confortului celorlalți membri, ele sunt respectate, considerându-se că acel copil este un membru cu drepturi egale. Din păcate, zona de mijloc este destul de greu de atins în acest caz, lucru vizibil dacă stăm să observăm tipurile de atitudini adoptate în societatea noastră. Un prim mod de abordare, în multe cazuri în generațiile mai mature de părinți, este cel în care se consideră că adulții sunt, în mod implicit, cei care știu ce e mai bine pentru copii și cei ale căror drepturi prevalează, astfel încât nu prea mai rămâne loc de a spune „nu”. Din asemenea familii își au originea sintagme precum „eu te-am făcut, eu te omor”, din asemenea familii cresc viitori adulți cărora le e greu să se exprime, cărora le e greu să refuze lucruri care nu le fac plăcere. La polul opus se află un tip de parenting pe care îl abordează părinții mai tineri, care îi oferă copilului libertate fără constrângeri atât în ceea ce privește faptele, cât și în cazul exprimării dorințelor. În acest caz, părinții sunt cei care își cedează dreptul de a spune nu, ajungând să-și sacrifice propriul confort în numele acestei libertăți. Copiii crescuți în acest fel ajung să aibă probleme de integrare la școală, în relațiile cu ceilalți, pot avea porniri agresive și pot deveni adulți inadaptați, care consideră că totul li se cuvine, că lucrurile și comportamentul celor din jur ar trebui să fie în conformitate cu dorințele lor.

Cheia înțelegerii și adoptării sănătoase a acestui drept este conștientizarea faptului că, atât noi, cât și ceilalți, ar trebui să beneficiem de el, fiind un drept profund uman, care nu ține de vârstă, de gen, de statut, de nivelul de educație sau de potența financiară. Din păcate, în numele unui anumit statut sau în numele autorității, acest lucru ajunge să fie ignorat, motivându-se încălcarea sa printr-o presupusă inferioritate în cadrul raportului dintre acele persoane. Există nenumărate cazuri de angajatori care trec dincolo de fișa postului unui angajat, soți sau soții care consideră că partenerul de viață nu are dreptul la opinii sau dorințe diferite, profesori care consideră că participarea la olimpiade a unui elev n-ar trebui să țină cont de nevoia aceluia de timp liber, părinți care cred că voința lor e lege și prieteni care consideră cuvântul „nu” ca fiind un semn de trădare.

Un alt pas important în normalizarea acestui drept, pe lângă conștientizarea importanței sale, este disponibilitatea de a discuta în mod deschis și liber despre el, atât în viața personală, cât și în spațiul public, pentru a crește șansele de popularizare și de reformare a mentalului colectiv în acest sens. Este drept, există o îmbunătățire în acest sens în ultima vreme, întrucât canalele media au început să discute despre asertivitate, despre consimțământ, despre dreptul la opinie și despre importanța atitudinii pe care o au adulții în procesul de formare al copiilor. Cu siguranță, de la a avea discuții publice până la a schimba mentalități, în mod profund, este o cale lungă și ar trebui să învățăm să acceptăm dreptul de a spune „nu” fără consecințe asupra celui care îndrăznește să-și exercite acest drept. Cu toate acestea, am putea deveni mai categorici în ceea ce privește atitudinea pe care societatea noastră o are în ceea ce privește fapte precum hărțuirea, violul, nedreptățile la locul de muncă, abuzul de putere sau violența conjugală, drepturile copiilor.

Probabil că ar fi sănătos, atât pentru binele propriu, cât și pentru binele celorlalți, ca fiecare dintre noi să-și învețe și să-și exprime propriile limite și năzuințe, în același timp având grijă să respecte dorința cuiva de a nu fi pus într-o anumită situație, de a nu face sau de a nu spune anumite lucruri dacă nu simte să le facă. Dacă am încerca să îi respectăm pe ceilalți așa cum ne-am dori noi înșine să fim respectați, dacă am învăța că ține de normalitate să pretindem respect atunci când îl oferim, probabil că raporturile dintre oameni ar fi cu totul altele, iar calea către dialog ar fi mult mai deschisă.

ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…