Libertatea a dobândit din ce în ce mai multe valențe, fiind discutată în cele mai variate medii și, uneori, fiind promovată în mod absolut, fără consecințe. Într-un context în care lucrurile se află la granița dintre libertate, toleranță, corectitudine politică, în ce mod se mai poate pune problema disciplinei?
Recent, în mediul public, mai exact în cel online, au apărut o serie de păreri împărțite după ce un restaurant din București a comunicat că zona amenajată cu nisip din curtea acestuia nu este un loc de joacă. Imediat au apărut ample dezbateri, unele mai aprinse decât altele, între adepții noului val de parenting, prin care copiii nu mai sunt îngrădiți, ci si se oferă libertate totală de manifestare și expresie, și abordarea conform căreia un comportament mai reținut ține de „cei șapte ani de acasă”. Până la urmă lucrurile se pot reduce la următoarea dilemă: este disciplina un mijloc prin care asigurăm o cale de mijloc pentru mulțumirea publică sau este o formă de îngrădire? Când se trece de la civilizație la tiranie?
Răspunsul pentru fiecare dintre aceste întrebări este echilibrul, un echilibru care constă în existența unui scop și a unui sens al disciplinei, nefiind vorba despre o disciplină fără noimă, impusă de dragul autorității sau dintr-un joc de putere. La nivel social, disciplina și autodisciplina, cu precădere, sunt mijloace necesare pentru adaptare și pentru evoluție. Nu putem trăi armonios într-un grup, într-o societate, dacă fiecare face ce-și dorește în acel moment, fără să se gândească la confortul celorlalți sau la posibilele implicații sau consecințe. Un indisciplinat va ajunge, în mod inevitabil, un neadaptat, un om incapabil de niște schimburi interumane echitabile și un om care va fi evitat sau privit cu suspiciune de către ceilalți.
Mai mult decât atât, pentru reușita personală în majoritatea domeniilor de viață, autodisciplina este unul dintre factorii cheie, capacitatea de a te controla, de a-ți înfrâna impulsurile, de a lucra constant la ceva sau la propria persoană, de a amâna gratificarea pentru un rezultat pe termen lung fiind trăsături prin care putem oferi claritate și calitate propriilor vieți. Nu, performanța nu este un scop obligatoriu pentru fiecare individ, însă un corp sănătos, în care să putem trăi bine mulți ani, un loc de muncă prin care să fim împliniți, legături umane armonioase nu pot fi obținute altfel decât prin răbdare, repetiție, implicare, uneori renunțare sau amânare pentru un scop mai înalt. Inevitabil, disciplina necesită și o oarecare doză de sacrificiu, însă această disciplină poate deveni punitivă doar atunci când balanța înclină mai mult în direcția sacrificiului decât în direcția satisfacției aduse de rezultatul final. Un sportiv are nevoie de o disciplină constantă și susținută pentru a ajunge la succes, la performanță, pentru a-și depăși propriile limite și pentru a tinde către maximul său de potențial, însă este discutabil dacă un succes mondial merită o deteriorare a sănătății corporale sau mentale, malnutriție sau accidentări. Nu există o rețetă universală, ci este o decizie proprie, luată în funcție de propria rezistență, de propria tărie și de intensitatea dorinței în direcția în care se face efortul.
Cu toate acestea, disciplina nu ar trebui să ajungă niciodată o formă de autoflagelare sau o formă de asuprire din partea cuiva mai puternic față de cineva mai slab. Din partea unui părinte către copilul său, educația ar trebui făcută mereu cu sens, înspre pregătirea copilului pentru viață, pentru interacțiunea cu ceilalți, nu pentru a face cu orice preț pe plac părinților. Unui copil ar trebui să i se explice întotdeauna de ce să facă sau să nu facă un lucru, de ce acel lucru sau acea atitudine le-ar putea dăuna altora sau sieși. Un copil nedisciplinat nu va putea ajunge un adult împlinit, un adult capabil să se adapteze cu fluiditate unei mari variații de situații sau de medii. El va crede că i se cuvine totul, că are doar drepturi, nu și obligații. La extrema cealaltă, un copil disciplinat în mod abuziv va ajunge, cel mai probabil, un adult traumatizat, un adult închistat, retras, frustrat, inert sau, din contră, răzvrătit, cu accese de furie și cu o atitudine ostilă împotriva oricărei forme de autoritate. Inevitabil, modul de educație creează mentalități, tipare comportamentale și, ulterior, alegeri și reacții în viața de adult. Tocmai de aceea, nașterea, creșterea și educarea copiilor ar trebui făcute cu o foarte mare responsabilitate, cu luciditate și cât mai obiectiv posibil, nu în funcție de tendințe sau în funcție de toanele sau slăbiciunile părinților. Din păcate, examenul de a fi Părinte cu toată responsabilitatea și implicațiile acestui cuvânt, nu este un examen pe care mulți adulți care procreează îl pot trece cu adevărat. Așa cum profesorii care nu trec de titularizare continuă să fie în sistem, la fel de mulți părinți nu sunt capabili să formeze oameni, ci doar să deformeze oameni. Atunci când nu ți-ai ordonat propria viață, cum crezi ca ai putea-o pune în odine pe a altcuiva? De ce să faci un lucru doar pentru că „așa se face”, „a venit vremea” atunci când nu înțelegi la modul autentic ce implică a da viață? Știu, probabil voi fi judecată aspru pentru aceste gânduri, nefiind mamă, însă le-am scris din deplină convingere și le pot argumenta oricând.
Să nu uităm că, prin natura firii noastre umane, am fost concepuți pentru a ne trăi viețile alături de ceilalți, prin ceilalți și, uneori, pentru ceilalți, iar o viață în interiorul umanității necesită un echilibru în disciplină și o disciplină întru echilibru. Suntem o oglindă a lumii și lumea este o oglindă a noastră, iar traiul în această rețea implică o oarecare formă de autocontrol astfel încât toți să fim mulțumiți, în mare măsură, cu traiul nostru, să știm când granița libertății noastre încalcă libertatea celuilalt și vice-versa. Fără disciplină nu putem vorbi despre umanitate și civilizație, întrucât prin disciplină ne-am depășit instinctele și, implicit, natura de necuvântătoare.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…