TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Despre nepăsare – câteva gânduri

   Un podcast vizionat recent, referitor la problemele societății românești în ceea ce privește politica, administrația, dar și rasismul, m-a făcut să reflectez asupra impactului lipsei de implicare. Putem admite că una dintre cele mai grave boli ale omului modern, care a ridicat individualismul la gradul de ideal, este, cu siguranță, nepăsarea. Este unul dintre aspectele care au consecințe grave în domenii precum politica, sistemul de sănătate, sistemul educațional, justiție și în multe alte domenii ale vieții publice și, nu în ultimul rând, în cazul vieții private.

   De cele mai multe ori, nepăsarea, cu diferitele ei nuanțe, reflectă o concentrare aproape exclusivă către sine și către propriile interese și o orbire în fața necesităților și opiniilor celorlalți, cu o lipsă de asumare în ceea ce privește consecințele propriilor fapte. Este o imagine aproape clasică a politicianului român, care promite în campania electorală, dar care, odată ajuns la putere, bagă capul în nisip, își desconsideră electoratul și adoptă o filosofie de tipul merge și așa. Mai mult decât atât, o atitudine de acest tip se propagă în jos, fiind uneori perceput ca parte integrantă a rețetei succesului și, în mintea unora, poate părea chiar o trăsătură atrăgătoare. Pentru unii, cu cât cineva afișează o atitudine mai pregnantă de jemenfiche-ism, cu atât mai dezirabil este să te afli în preajma sa și să încerci să-i intri în grații, ca un soi de victorie personală, o cucerire a ceea ce este de necucerit.  Dacă, pe termen scurt, nepăsarea poate stârni o oarecare formă de interes sau de curiozitate, odată cu trecerea timpului ea devine o trăsătură respingătoare. 

   Ceea ce este cel mai grav este impactul profund, pe termen lung pe care îl poate avea și îl are lipsa de implicare. De exemplu, dacă un părinte este absent, surd sau orb la nevoile copilului său, dacă nu-i acordă atenție, timp și forme de apreciere, sunt șanse mari ca acel copil să devină un adult cu traume care va propaga un tip de comportament asemănător în relațiile cu ceilalți. Așa apar soții autoritari, directorii despotici, mamele intransigente, șoferii iritabili și așa se agravează problemele la nivel social, fără ca unii dintre noi să ne dăm seama. Dacă nu facem un pas în spate pentru a identifica aceste probleme, dacă nu luăm atitudine, nu admitem că am putea greși și nu ne interesează ce consecințe au faptele și cuvintele noastre, sau lipsa lor, pentru ceilalți, dacă nu ne gândim câtuși de puțin cum îi facem să se simtă, nu avem nicio șansă să schimbăm ceva, nici la nivel de individ, nici la nivel de societate. Vom continua să trăim cufundați în mocirla noastră aparent confortabilă, dar din mijlocul căreia nu suntem capabili să vedem mai mult, să ne dorim mai mult sau să facem mai mult. 

   Dacă, totuși, alegem să ne oprim pentru o clipă, să reflectăm și să ne întrebăm pe noi înșine ce am putea face ca să arătăm că ne pasă, deja facem un pas important pe calea evoluției. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în capcana bunelor intenții, dar care nu ajung să fie concretizate, deoarece așa nu facem nimic mai mult decât să ne învârtim în cerc și, uneori, să creăm așteptări și, ulterior, să dezamăgim. Acesta este mecanismul prin care ia naștere neîncrederea, acesta este mecanismul prin care și partidele politice noi, cu o mentalitate aparent mai tânără și care pun pe masă soluții, ajung să ne dezamăgească. Cu cât speranța investită este mai mare, cu atât mai mult se prăbușește încrederea acordată atunci când lucrurile nu se îndeplinesc. 

   Fie că oamenii își pierd motivația pe parcurs, fie că se afundă în comoditate, fie că sunt distrași de diferiți factori care îi îndepărtează de la scopul inițial, dacă nu există o trecere de la intenție la fapte, rezultatul pare, inevitabil, să exprime nepăsare. Și, cu atât mai mult, exprimă nepăsare nerecunoașterea faptului că am eșuat, că ne-am demotivat, că poate ne-am schimbat prioritățile pe parcurs, că un anume proiect nu mai are însemnătate pentru noi, că lucrurile nu au decurs așa cum am crezut noi. Nu atât eșecul este cel care creează decepții, cât refuzul de a admite că nu ne-au ieșit lucrurile, că nu am putut mai mult. Lipsa de asumare și de transparență, dar și atitudinea mândră cu care uneori nu ne recunoaștem erorile sunt cele care deziluzionează. Rare sunt cazurile în care un conducător demisionează din onoare, în care își recunoaște greșeala, în care are suficient respect pentru sine și pentru ceilalți încât să-și asume propria nepăsare.

   Trist este că, în cazul multora dintre noi, atunci când vine vorba despre indiferență, aplicăm un dublu standard. Ne așteptăm ca ceilalți să facă lucruri pentru noi sau în locul nostru, să se pună în pielea noastră, să ne înțeleagă motivele, însă noi nu investim implicare și efort pe măsura dorințelor noastre. Dacă am începe să ne vedem parul din ochiul nostru înaintea paiului din ochiul altuia, ar fi un prim pas prin care am face lucrurile să meargă între noi și la nivel de societate. Dacă noi înșine nu ne implicăm în propria viață, de ce am avea pretenția ca altcineva să o facă în locul nostru? Din momentul în care o să ne pese să avem grijă de ceea ce este în noi, în jurul nostru, în viețile noastre și în interacțiunile noastre, vom putea afirma că am pășit pe calea creșterii, că avem o șansă reală de evoluție. Până atunci, drumul spre Iad este pavat cu bune intenții…

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…