TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Despre grijă

O imagine văzută zilele trecute m-a înduioșat într-un mod profund, dar plin de demnitate, făcându-mă să mă gândesc la ce înseamnă grija, în diferitele ei feluri. O doamnă în vârstă își plimba cățelul pe jumătate paralizat într-un cărucior special făcut pentru a compensa lăbuțele din spate și, prin aceasta, animăluțul putea trăi bucuria unei vieți aproape normale. O asemenea scenă, văzută pe viu, te poate face să înțelegi cum arată cu adevărat preocuparea pentru o ființă mai mică sau pentru o ființă aflată în nevoie, o ființă dragă. Fără dedicarea acelei femei, viața câinelui ar fi putut fi sinonimă cu o condamnare.

În momentul în care apărem pe această lume, grija, cu tot ce cuprinde ea, este lucrul de care avem cea mai mare nevoie pentru supraviețuire, pentru dezvoltarea noastră fizică și emoțională, lucrul de care depinde evoluția noastră de mai târziu. Modul în care o primim în acei primi ani, frecvența cu care o primim, dacă ne este suficientă sau nu vor defini modul în care ne vom raporta mai târziu la ea, modul în care o vom oferi sau modul în care o vom dori. Dacă este precară sau, mai mult, dacă este vorba de o oarecare formă de neglijență, putem ajunge la reprimare, la însingurare, la o insuficientă formare a inteligenței emoționale sau chiar la convingerea că nu este o necesitate, că ne putem dispensa de ea. Deși poate părea că dă naștere unei forme sau alta de independență, cu cât este mai mare lipsa, cu atât mai acută este nevoia, la nivel adânc, pe care un om o are. În unele cazuri, putem ajunge să nu cunoaștem cu adevărat de ce natură este grija de care ne trebuie nouă, rămânând astfel cu unele goluri nesatisfăcute.

Dacă nu ni s-a oferit grijă, nici nu avem de unde să învățăm cum să oferim grijă, nu ni se formează în mod natural abilitățile care ne ajută să facem aceasta, ci ajungem să încercăm să compensăm în mod rațional, știind ce este bine, fără a avea neapărat capacitatea de a ne pune în pielea celuilalt, pentru a-i înțelege trebuințele. Uneori, nevoia de a fi îngrijiți se poate transforma într-o nevoie de a îngriji, o nevoie de a-și asuma responsabilitatea pentru binele celorlalți, ca o formă inconștientă de validare a propriei noastre valori umane. Unii oameni sunt născuți pentru aceasta, având vocație reală de îngrijitori, cum ar fi asistenții medicali, educatorii, asistenții sociali sau terapeuții din diferite centre pentru oameni defavorizați, pentru unii dintre aceștia grija fiind o misiune de viață în sine. Cu toate acestea, cei care practică asemenea profesii, însă nu au cu adevărat chemare în acest sens, dau naștere unui ecou negativ care lasă adesea urme adânci în cei neîngrijiți corespunzător.

Pentru alții, ea se poate dezvolta pe parcurs, în diferite momente ale vieții, așa cum se întâmplă în cazul instinctului matern, atunci când suntem atașați profund de cineva, atunci când îi sprijinim pe bătrânii care ne-au fost stâlp, atunci când impactul cu nevoia cuiva este atât de puternic încât ar fi dureros să nu facem ceva. Contactul cu orfani, bolnavi, oameni săraci sau aflați în alte dificultăți, uneori inimaginabile, ne poate modifica în mod radical viziunea asupra lumii. Dacă nici în urma unor asemenea experiențe nu reușim să ne modelăm în acest sens, dacă nu simțim din interior nevoia să oferim grijă, ar trebui să ne gândim de două ori dacă este indicat să ne asumăm responsabilități precum aceea de a fi părinte sau de a lucra cu oamenii și cu vulnerabilitățile lor.

În ciuda aparențelor, pentru a putea oferi grijă pentru ceilalți ar trebui, în primul rând, să ne acordăm nouă înșine îngrijirea necesară, menținând un rezervor plin din care să avem de unde dărui. Dacă nu ne concentrăm și pe sine (însă nu exclusiv pe sine), nu avem resursele necesare să îi ajutăm și pe cei din jur, ne epuizăm, putem acumula frustrări și, în unele cazuri putem ajunge să facem mai mult rău. În plus, atunci când ne canalizăm grija, trebuie să o facem către nevoia reală a celuilalt și s-o păstrăm în niște limite care să nu-i afecteze aceluia starea de bine sau libertatea, nici să-i hrănim prin grija noastră o iluzie a neputinței. Nu este o rețetă fixă, ci una care necesită fler și adaptare la context și la fondul de viață al omului din fața noastră, iar ingredientul necesar este să simțim și să reușim să ne conectăm. Să nu uităm că, indiferent de cursul istoriei și de evoluția speciei noastre, am avut și vom avea întotdeauna nevoie unii de ceilalți.

ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…