În genere, omul lumii actuale a căzut în patima nemulțumirii, a nemulțumirii de sine, a nemulțumirii față de viață, în patima unei lăcomii care îl face să spună: „dar eu de ce nu am asta?”. Prins în această capcană, el nu mai vede ceea ce i s-a dăruit, i se pare prea puțin ceea ce i s-a dăruit și, mai grav, nu știe ce să facă cu ceea ce are.
În contemporaneitate se vorbește despre o așa-numită filosofie a necunoștinței, însă această problemă a darurilor s-a pus din vremuri mult mai vechi, iar exemplul cel mai grăitor în acest sens este pilda talanților din Biblie, în care se ilustrează că nu este de ajuns să conștientizăm că am primit un dar, ci esențial este să știm ce facem cu acel dar. Cu alte cuvinte, o importanță capitală au alegerile în general și alegerea de a acționa într-un anumit sens, de a ne canaliza energia cu un scop.
De ce ne-am concentra pe ceea ce nu avem, pe insatisfacția că altcineva a primit un anume dar, când putem face efortul de a vedea și de a spori propriile noastre daruri? Dacă avem un talent (observați asemănarea cu talant?), o abilitate, o aplecare către un anumit domeniu, este păcat să nu creștem și să dezvoltăm ceea ce ne-a fost oferit. Dacă nu investim timp, grijă, implicare și consecvență în ceea ce avem special, s-ar putea ca, într-un moment sau altul, viața să ne ia ceea ce ne-a dat, pentru că noi nu am știut ce să facem cu acel ceva, am fost pasivi și nerecunoscători. Nu putem aștepta să primim totul de-a gata, să privim mereu în curtea altuia și să tragem concluzii pripite, fără să cunoaștem toată munca pe care acel om a depus-o ca să ajungă acolo și nu ne putem aștepta ca darul să rămână acolo, în noi și la noi, dacă nu-l îngrijim. O plantă nu supraviețuiește dacă cineva nu are minimul de grijă să o ude, iar fără o implicare mai susținută nici nu poate fi vorba de creștere. Am putea spune că rețeta pentru reușită și evoluție este constituită de o proporție misterioasă de dar înnăscut și de efort personal, este o decizie cu privire la cât și cum facem cu ceea ce ni s-a dat de la divinitate.
Putem fi înzestrați cu cele mai deosebite caracteristici, putem avea un potențial extraordinar, însă dacă le menținem în stare latentă putem fi lesne depășiți de persoane mai puțin înzestrate, dar mult mai muncitoare și mai hotărâte pe drumul lor, conștiente că un dar necesită și dăruire pentru a spori. Un proverb românesc celebru face referire întocmai la acest lucru, și anume „brânză bună în burduf de câine”. Un sportiv talentat nu poate ajunge la performanță fără antrenamente susținute, un cântăreț nu-și poate rafina glasul fără a-și lucra „instrumentul”, un artist nu poate atinge un nivel mai înalt fără să-și exerseze în mod constant îndemânarea, spiritul de observație. În primul rând, indiferent de lucrurile minunate care ni s-au oferit, cu mai mare sau mai mică generozitate, din partea universului, nu putem urca treaptă cu treaptă dacă nu suntem conectați în primul rând la noi înșine, dacă nu ne observăm înzestrările, dacă nu ne rafinăm obiceiurile, dacă nu ne hrănim hotărârea zi de zi, dacă nu facem acorduri fine din când în când pentru a ne menține în stare optimă, dacă nu avem grijă de nevoile noastre mai evidente sau mai subtile. Dacă nu suntem aliniați în primul rând cu sinele, nu avem cum să investim în creșterea a ceea ce este al nostru. Cu alte cuvinte, ar fi bine să avem grijă să nu picăm în capcana deconectării și a inacțiunii, să fim recunoscători în mod activ pentru ceea ce avem și ceea ce suntem.
Mai mult decât atât, e necesar să luptăm în mod constant să ne șlefuim, să ne autodisciplinăm și să nu ne lăsăm pradă comodității, primei slăbiciuni sau primului impuls, să ne asumăm pe deplin statutul de ființă evoluată, cu tot ceea ce cuprinde acest statut. Să nu uităm că, pentru ceea ce avem, suntem datori să nu ne irosim, suntem datori să ne îmblânzim colțurile, să reflectăm, să observăm, să cercetăm în fiecare clipă la ceea ce ține de noi înșine. Să păstrăm cu sfințenie ce e bun, ceea ce ne-a ajutat și ne-a crescut, dar să avem tăria să lăsăm în urmă bagajele grele care nu ne lasă să înaintăm, care ne îngreunează zborul.
Să fim foarte atenți la alegeri, să fim atenți la ce facem, la ce ajunge să ne definească și să ne aplecăm, din când în când, asupra propriei noastre unicități, întrucât fiecare dintre noi are o combinație irepetabilă de atribute, fiecare dintre noi e colorat în alte nuanțe și fiecăruia i s-a oferit câte ceva în proporții imposibil de reprodus și de echilibrat în altă parte. Să ne prețuim și să ne hrănim ce e al nostru, să facem, cu consecvență și răbdare, ceea ce este necesar întru creșterea și sporirea darurilor, să investim în noi înșine ca întreg, în semn de apreciere că ne-am fost dăruiți nouă și lumii așa cum suntem.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
