TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Corectitudinea politică – între drepturi și cenzură

Una dintre sintagmele de mare impact la nivel de media și societate, în perioada relativ recentă, este corectitudinea politică, pentru care au avut loc numeroase dezbateri, proteste, gesturi mai mult sau mai puțin surprinzătoare. Înainte de orice altă analiză pe marginea subiectului, am putea începe prin a ne întreba: ce este corectitudinea politică? Potrivit dicționarului Cambridge, „cineva care este corect politic crede că limbajul și acțiunile care ar putea fi ofensatoare pentru alții, în special cele legate de sex și rasă, ar trebui evitate”. Aplecându-ne asupra acestei definiții, în mod ideal, am ajunge la o serie de comportamente care să faciliteze recuperarea drepturilor unor categorii de populație sau evitarea unor eventuale discriminări bazate pe apartenența la o minoritate, un proces cu niște intenții cât se poate de onorabile. Realitatea reușește însă, prin numeroase exemple, să ne facă să ne gândim de două ori dacă acest tip de conduită este cu adevărat inofensiv. Să scuze scopul, oare, mijloacele?

Consider că problema începe, ca în aproape orice paradigmă, atunci când lucrurile sunt împinse la extrem, impuse și considerate adevăr absolut, fără dreptul la nuanțe. Într-o astfel de situație apare, inevitabil, o formă sau alta de violență și o lipsă de disponibilitate către dialog și consens. Atunci când lupta pentru propriile drepturi devine atât de aprigă încât ajunge să încalce drepturile altor indivizi, se naște o dilemă de natură etică. Exemplul pe care îl am acum în minte este cazul George Floyd din Statele Unite, în urma căruia o mare parte dintre manifestații au ajuns să degenereze în acte de violență exacerbată care nu îi puneau în pericol doar  pe polițiști, pe reprezentanții autorităților, ci și pe cetățenii de rând. Sunt de înțeles în totalitate frustrarea și reacția firească la nedreptate, dorința de a nu mai tolera astfel de comportamente, însă răspunsul prin generalizare devine tot o formă de discriminare, astfel încât intenția corectitudinii politice ajunge să se contrazică pe sine prin manifestare.

Un alt aspect care se dovedește a fi problematic este cel al punerii în avantaj pe criterii de minoritate, nu de meritocrație. Pentru început, abordarea poate avea aspecte benefice, propunându-și să ducă la o egalizare de nivel și de șanse, facilitând posibilitatea de a face un prim pas pe o cale. Acest lucru ar trebui să constituie, totuși, o ocazie înspre dezvoltarea și dovedirea propriilor capacități, nu un motiv de a se culca pe o ureche. Pentru a nu da exemple de natură etnică, religioasă sau rasială, mă voi referi la o categorie umană dezavantajată (sau considerată dezavantajată), din care fac parte și eu. Mă refer aici la femei. În ciuda faptului că susțin în totalitate egalitatea în drepturi și în șanse dintre femei și bărbați, mi se pare o formă de nedreptate ca, într-o companie sau instituție, numărul femeilor să fie de minim jumătate, doar pe criterii de gen și nu pe criterii de competență. Prioritari ar trebui să fie cei mai competenți, indiferent din ce categorie fac parte, altfel există riscul de a ajunge la un nivel mai scăzut de calitate, doar pentru a satisface dorința de echitate.

Domeniul în care chestiunea a pătruns cel mai recent este acela cultural, în special în cazul cinematografiei și teatrului. Din păcate, în tot acest proces, mari capodopere create de-a lungul istoriei au ajuns să fie filtrate după criteriile zilelor noastre, să fie „condamnate” pe baza unor repere neexistente atunci. Cred că este cunoscută pentru mulți dintre noi situația filmului Pe aripile vântului, care a fost scos de pe platforma HBO în cursul anului trecut, întrucât s-a considerat că nu respectă criteriile corectitudinii politice, având un caracter rasist. Ceea ce pentru unii poate însemna instigare, pentru alții reprezintă ilustrarea unor realități care au avut loc în istoria umanității, într-o manieră artistică și tehnică de primă clasă. Ar fi trebuit oare ca oamenii acelor timpuri să intuiască modul în care umanitatea va gândi peste niște zeci de ani? Acesta nu e singurul exemplu ajuns într-o asemenea situație de cenzură, și piesei Othello de Shakespeare aducându-i-se numeroase reproșuri în ultima vreme, mergându-se într-atât de departe încât să se propună ca autorul să nu mai fie predat în școli. Își poate cineva imagina limba și literatura engleză fără Shakespeare? Ar trebui să începem să învățăm să distingem lucrurile în contextul lor, să putem privi cu nuanțe, altfel riscăm să ne privăm de niște piloni de calitate ai culturii universale, fapt cu efecte dezastruoase pe termen lung. Este observabil că multe dintre filmele apărute recent se concentrează mai mult pe implicarea unor anume tipuri de actori, pe introducerea forțată a unor replici corecte din punct de vedere politic, aspecte precum firul narativ, veridicitatea sau coerența având de suferit.

Îmi închei rândurile scrise cu un îndemn la echilibru și la deschiderea către o privire largă, de ansamblu, a unor oameni dispuși să învețe din istorie și să privească din toate unghiurile. Secolul trecut ne-a dezvăluit, suficient de bine, în ce adâncimi ale întunericului umanității poate duce extremismul. Astfel încât cred că ar fi înțelept pentru toți să înțelegem că a face totul pentru o idee nu este întotdeauna benefic, că drumul spre iad este pavat cu bune intenții.

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…