Societatea ultimilor 2-3 ani pare că se desfășoară sub semnul unui conflict mocnit, care se încearcă să fie acoperit de o pseudo-susținere a toleranței, concepută ca panaceu universal al problemelor prin care trece umanitatea de acum. Totuși, dacă deschidem ochii să privim realitatea, nu imaginea realității, vom vedea că miraculosul tratament eșuează lamentabil, fiind departe de acea „world peace” pe care o promovau sus și tare candidatele la Miss Universe în anii ’90 și 2000.
Aspectul în care eșuează această paradigmă și, de altfel, toate formele de ideologie, este acela că nu poți impune întregii planete să gândească, să simtă și să trăiască la fel, conformându-se acelorași idei. Inevitabil, cu toții avem condiții de viață, avantaje, dezavantaje, caractere, emoții și reacții diferite, care nu pot fi etichetate în mod automat greșite, atunci când nu se aliniază la un trend trecător sau la concepția unui singur individ/ grup. Nu avem aceleași nevoi și dorințe, nu avem același ritm în diferite aspecte ale vieții și acest lucru nu ne face inferiori, nu constituie vreo formă de handicap social. Cu toate acestea, tocmai realizarea acestor lucruri ne poate duce pe două căi diferite, în funcție de cât de echidistanți reușim sau nu să fim. Prima este calea echilibrului, a înțelegerii față de oameni, a doua este o capcană în care din ce în ce mai mulți au ajuns să pice.
Mă refer aici la toleranța impusă, la o formă de autoritarism mascată în spatele bunei intenții a acceptării, la toleranța promovată agresiv, doar în favoarea anumitor categorii, care se întâmplă să coincidă cu direcțiile cele mai la modă. Atunci când toleranța se transformă în ofensivă, își pierde sensul și scopul, devine încălcarea limitelor altora, așadar favoritism. În această capcană a picat și mult discutata corectitudine politică, mișcare care a pornit de la intenția de a nu le crea disconfort celor defavorizați, dar a ajuns să fie o formă agresivă de cenzură, care frizează deseori absurdul. Conform proverbului, drumul spre iad e pavat cu bune intenții… Când apărarea devine atac, invadare a unui spațiu personal, lucrurile iau, mai devreme sau mai târziu, calea conflictului. De altfel, o bună parte dintre conflicte, indiferent dacă vorbim despre cele între state, grupuri sau persoane, de la cel mai mare până la cel mai mic nivel, își are rădăcinile într-o formă de încălcare a limitelor celuilalt. Inclusiv lăcomia și ceea ce adunăm sub umbrela largă a egoismului se reduc la încălcarea granițelor celuilalt. Să detaliem: din lăcomie vrem ca noi să avem mai mult, așa că trecem dincolo de „gardul” vecinului nostru și luăm ce are el, ca să avem noi. Din egoism, nu ne gândim din start la celălalt sau presupunem că știm mai bine ce vrea el/ ce este mai bine pentru el și ne impunem această presupunere, fără să avem disponibilitatea să întrebăm sau să ascultăm ceea ce-și dorește el cu adevărat. Tot din egoism, nu putem accepta un refuz sau o opinie diferită. S-a întâmplat de atâtea ori în istorie, se întâmplă chiar și acum. În secolul trecut, la noi, s-a numit reeducare…
Cred că, dincolo de a tolera pur și simplu, dincolo de a încerca să acoperim scopuri și interese sub masca toleranței sau a bunăvoinței, ar trebui să învățăm respectul. Acesta, cu tot ce cuprinde el, este unul dintre instrumentele care poate preveni declanșarea unor avalanșe de conflicte care, la cât s-au dezvoltat tehnologia și sentimentul de îndreptățire a omului, cine știe unde vor duce… Nu putem coexista dacă nu tratăm cum se cuvine granițele, convingerile, nevoile, spațiul și timpul de care avem nevoie cu toții. Să respectăm, nu să tolerăm faptul că suntem diferiți.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…