Viețile multora dintre noi ar fi fost altfel dacă, într-un moment sau altul al parcursului nostru, cineva nu ar fi văzut un grăunte de ceva în noi. Cine știe câte comori ar fi rămas ascunse dacă nu erau aceste întâlniri providențiale, cine știe câte comori au rămas ascunse din lipsa unor întâlniri de acest gen? Mi-au rămas profund întipărite în minte cuvintele lui Horațiu Mălăele, care povestea cum a fost descoperit și cum a ajuns, până la urmă, să aibă încredere în propriul dar: „Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea in viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit „prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.”
Unii dintre noi purtăm recunoștința pentru acel Moment unuia sau mai multor dascăli care au avut bunătatea și disponibilitatea să vadă dincolo de timiditate, de teamă, de anonimat, de probleme de familie, de sănătate, de inadecvări în general. Nu doar că au descoperit, dar au avut implicarea și căldura de a oferi și acel grăunte de susținere și de curaj necesare pentru ca vlăstarul să crească armonios și să tindă către soare. Alteori, cei care au reușit să vadă au fost membri ai familiei, antrenori, cunoștințe, oameni întâlniți întâmplător. Ce încărcătură au, pentru un copil sau pentru un tânăr aflat la început de drum, cuvinte precum: „desenul tău merită să participe la un concurs”, „trimite-mi poeziile pe care le-ai scris”, „ai un dar”, „continuă, nu renunța”, mai ales în situații în care se confruntă cu bullying-ul, în care și-au pierdut până și încrederea în ei înșiși. Câte s-ar schimba la nivel social, la nivel de sănătate mentală colectivă, dacă am normaliza aprecierea deschisă a calităților celorlalți, dacă i-am educa pe copii și pe adulți deopotrivă să înțeleagă că nu suntem într-o competiție, ci într-o completare! Câte ar putea aduce lumii darurile noastre puse laolaltă, nu unele împotriva celorlalte!
Să nu judecăm totul după standardele unui sistem ineficient, să nu privim lumea cu ochelari de cal, ci să încercăm să vedem ce e bun în cei altfel, în băiatul care nu excelează la matematică, dar e un sportiv abil, în fetița tăcută care își scrie sau își cântă gândurile cu sensibilitate, în viitorul om de știință care colecționează pietre și pene, în micul visător care privește stelele în fiecare seară. Să-i ajutăm să-și construiască cutii pe măsura lor, nu să-i înghesuim noi în cutiile noastre stas, prea mici și prea banale pentru ei. Să nu-i limităm pentru că noi n-am putut mai mult, pentru că ei sunt mai precoce sau noi nu avem aceleași daruri. Avem altele și nici nu știți cu câtă admirație se uită în sus la noi, cât și-ar dori să guste o parte din drumul nostru, să le oferim o fărâmă de înțelegere și de apropiere, să ne uităm la EI, cei autentici, nu la părerea lumii despre ei.
Ce dacă sunt excentrici, poate? Ce dacă nu ascultă muzica generației lor, dacă au preocupări de nișă sau se bucură de a afla tainele lumii în liniște, printre cărți, documentare, obiecte de demult? Ce dacă nu sunt exuberanți? Dacă ați zăbovi un pic mai mult și ați arunca un ochi în interiorul lor poate ați ajunge să vă rușinați… în fața măreției unui copil. Să-i lăsăm și să-i ajutăm să fie, să le găsim și să le punem sclipirea în valoare, căci prin ei lumea mai are o șansă. Nu în ultimul rând, să nu ne proiectăm asupra lor propriile noastre neajunsuri sau temeri… au drumul lor și vor răzbi în felul lor.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
