TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Cine mai suntem?

Se vorbește adesea, mai ales în noile curente de self help, despre a fi noi înșine, despre a fi autentici și asumați. E o adevărată explozie de materiale pe această temă, în toate mediile de comunicare posibilă și pare că ar fi cel mai natural lucru pe care l-am putea face. Totuși, în zilele în care trăim, ne aflăm într-un mediu care să încurajeze în mod real acest lucru, sau doar la nivel declarativ? 

   Dacă stăm să ne gândim la amploarea pe care a luat-o tot ce înseamnă digitalul, accelerat cu o viteză amețitoare de pandemia din 2020-2021, ne vom da seama că realitatea a devenit din ce în ce mai înrădăcinată în virtual și contextul pentru autenticitate devine din ce în ce mai șubred. Un exemplu șocant din știrile recente e situația unei femei care a reușit să-și păcălească apropiații printr-o clonă digitală generată de inteligența artificială, care a participat în locul ei la întâlniri online și apeluri telefonice. Având în vedere că astfel de situații au devenit o realitate a prezentului, având în vedere lejeritatea cu care ne punem tot felul de filtre pentru a deveni „mai acceptabili”, oare mai știm cine suntem, sau ne-am purtat atât de mult măștile încât ni s-au sudat de piele?

   Mai știm oare să ne recunoaștem, mai știm cum să privim cu adevărat într-o oglindă? Dar să privim, să privim sfredelitor, nu să ne studiem unghiurile cele mai bune, să ne hrănim vanitatea, zâmbind, încântați, în fața darurilor cu care am fost înzestrați. Cred că ne-am pierdut curajul să o facem, ne simțim prea legați de rețea și de imagine, deși tocmai din chingile lor am vrea să scăpăm. Repetiția ne devine mod de formare, ne forțăm singuri să încăpem niște tipare ale așteptărilor celorlalți de la noi și, mai mult decât atât, ale așteptărilor noastre de la noi înșine. Ne croim povești pe care le spunem de atâtea ori, ca pe replicile rostite în șiruri lungi de spectacole, încât ajungem să le credem chiar și noi, uitând de punctul de la care am plecat, de ceea ce am simțit sau ne-am dorit la început. Desigur, nu e vorba aici despre a stagna într-o formă necizelată, brutală poate, pradă primelor impulsuri și instinctelor nefiltrate, ci e vorba despre nu uita să simțim când ajungem să ne pierdem pe drum, pericolul fiind acela de a nu ne mai putea recupera decât fragmentar. Atunci, încercând să ne punem la loc, ne-am reconstitui într-un fel dezordonat, cu o geometrie ca în picturile lui Picasso… Cumva, având la îndemână atâtea mijloace de acoperire, de simulare și de disimulare, ne temem să nu cumva să ajungă cineva să ne vadă portretul deformat ascuns în pod, asemenea Portretului lui Dorian Gray. În fapt, ne grăbim să ne mutăm cât mai repede privirea, să ne schimbăm vocea, din teama că nu ne-am putea integra, ajungând astfel perdante surori de Cenușăreasă, care se mutilează să încapă într-un pantof. În final, așa ajungi să pierzi de două ori…

   Ce s-ar putea întâmpla dacă ne-am da voie să dezvelim oglinda și să ne uităm în ea la noi, dezgoliți de forme și podoabe? I-am putea pierde pe ceilalți, ne-ar putea respinge? Cu siguranță, e posibil, iar într-un mediu în care media a devenit preponderent socială, probabilitatea e chiar mare. Totuși, am putea câștiga ceva, un răspuns sau îndrăzneala de a ne pune o întrebare: cine mai suntem?

 

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…