Săptămâna trecută am asistat la unul dintre cele mai puternice exemple de pasivitate colectivă din istoria recentă a României, și anume absenteismul crescut la alegerile parlamentare. Gestului mulțimii i se poate atribui o multitudine de interpretări sau posibile explicații, atât în contextul pandemiei și a temerilor generate de aceasta, cât și prin prisma atitudinii dezamăgitoare a clasei politice sau a lipsei de reprezentare a populației în interiorul acestei clase politice. Unii au analizat acest gest ca fiind un vot de blam la adresa candidaților, alții l-au considerat o dovadă a resemnării, a mentalității conform căreia „oricum nu se schimbă nimic”, pentru alții a fost un refuz de a alege, din nou, răul cel mai mic.
Toate aceste manifestări sau explicații ascund, însă, un numitor comun: este vorba despre lipsa de implicare sau lipsa dorinței de implicare a cetățeanului cu drept de vot, un drept câștigat cu numeroase sacrificii, pentru a exista în forma pe care o cunoaștem astăzi. O astfel de abordare poate fi tradusă ca o cedare a propriei capacități de decizie, o lăsare în voia sorții și, mai ales, în voia celor care s-au hotărât să se prezinte la cabina de vot. În acest context, o resemnare înseamnă o asumare a deciziilor altora, tocmai de aceea, cedându-ne dreptul de a alege, ne cedăm și dreptul de a ne plânge de alegerile celorlalți. Astfel, protestul cuiva care nu a votat este lipsit de substanță, devenind, cel mult, o formă de protest față de sine însuși, un regret al neimplicării.
În ciuda faptului că am deschis articolul cu subiectul alegerilor, subiect fierbinte în ultima perioadă, problema este mult mai adâncă, pasivitatea românească manifestându-se nu doar în domeniul electoral. De altfel, românul așteaptă mereu ceva de la alții, crede că totul i se cuvine fără efort, că cineva îi este mereu dator cu ceva, fără ca el însuși să facă ceva în acest sens. Unii consideră că Primăria ar trebui să-i curețe zăpada din fața casei, cred că merită ajutor social pentru simplul motiv că există și că nu au dispoziția necesară pentru muncă, spun că autoritățile sunt datoare să mențină orașele curate, însă nu încetează să arunce gunoaie pe jos, nu își educă copiii în spirit civic și comunitar. Majoritatea așteaptă ca binele, schimbarea și normalitatea să vină de sus, dar ei nu fac pași în spiritul schimbării în propriile lor vieți, nu-și păstrează propria curățenie și integritate, acceptă și propagă corupția chiar și la cel mai neînsemnat nivel, de scară de bloc, școală de cartier sau ghișeu de orășel de provincie. De acolo, asemenea unei pietre aruncate într-un lac, undele se răspândesc și se lărgesc până la cel mai înalt nivel.
Dincolo de atitudinea pe care am ilustrat-o anterior, de lipsă de inițiativă, cred că cea mai problematică fațetă a pasivității românilor este mentalitatea că el oricum nu poate influența cu nimic cursul acțiunii, că parcurge o luptă deja pierdută. Or, o astfel de mentalitate ne plasează automat în tabăra celor care n-au nicio șansă de câștig, prin simplul fapt că alegem să nu participăm la luptă. Abordarea nu este una recentă, ca urmare a unei dezamăgiri produse de clasa politică de după Revoluție, ci mult mai veche, înrădăcinată adânc în mentalul colectiv românesc. Un exemplu edificator în acest sens poate fi extras din balada Miorița. Bineînțeles, creației populare culese de Alecsandri i se pot atribui numeroase interpretări, dintre care la fel de valabile sunt și cea a resemnării protagonistului în fața morții, dar și cea a liniștii omului care își cunoaște locul în lume și care se lasă în mâna destinului, a orânduielilor firii. Pe oricare dintre acestea am alege-o, putem desprinde din ea atitudinea orientată către lipsa de acțiune, un oarecare confort, o formă de letargie călduță, atât de specifice, după cum am văzut cu toții, poporului român.
Poate ne-ar fi util, la nivel colectiv, să încercăm să depășim felul de a fi consemnat, în mod tradițional, în înțelepciunea populară. Un astfel de gest nu ar fi o formă de trădare a rădăcinilor noastre, ci o modalitate prin care am reuși să ne conservăm și să ne dezvoltăm într-un mod sănătos și armonios ca popor, cu verticalitatea unor oameni care știu ce vor și nu se tem să exprime acest lucru. Altfel, vom continua să suportăm consecințele alegerilor noastre sau, mai degrabă, a lipsei noastre de alegeri.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
