Scopurile pot părea, la prima vedere, repere pe care ni le plasăm de-a lungul vieții: puncte pe hartă, trasee desenate în avans, direcții care dau sens mișcării. Totuși, ele sunt chiar mai mult decât atât, putând fi însuși felul în care ne negociem relația cu timpul. De ce? Pentru că un scop nu este doar despre unde vrei să ajungi și cum, ci despre cine ești dispus să devii până acolo. În spatele fiecărui obiectiv se ascunde o întrebare mai profundă, una pe care rareori o rostim: „Merită?”. Nu în termeni de succes sau validare, ci în termeni de transformare interioară sau de mod de viață. Ce sacrifici, ce înveți, ce lași în urmă și, mai ales, ce alegi să păstrezi și să crești din tine.
Există și un risc subtil în a trăi exclusiv orientat spre scopuri. Acela de a transforma viața într-o listă de lucruri de bifat care, odată completată, lasă în urmă mai degrabă gol decât împlinire, pentru că, uneori, scopurile devin atât de importante, încât drumul spre ele și sensul lor se estompează. Și atunci, ajungi într-un punct dorit, fără să mai știi exact de ce ți l-ai dorit. Un scop lipsit de sens devine, în timp, o sarcină. Îți organizează efortul, îți oferă direcție, dar cere permanent justificări noi, ca și cum ar avea nevoie să fie apărat. În absența sensului, chiar și reușita poate lăsa în urmă o formă de oboseală care nu ține de efort, ci de gol. La fel de fragil este și sensul atunci când nu capătă formă și direcție. Poate rămâne o intuiție frumoasă, o convingere difuză, greu de tradus în gesturi concrete. Îl recunoști, dar nu știi întotdeauna ce să faci cu el. Iar fără un scop care să-l ancoreze, riscă să se dilueze în idealuri vagi.
Poate că scopurile sunt, de fapt, instrumente. Nu finalități, ci forme prin care sensul devine vizibil. Ele ne pun în mișcare, ne testează limitele, ne disciplinează răbdarea, dar nu conțin, în ele, răspunsurile pe care le căutăm. Ele nu garantează fericirea și nici nu o conțin, dar creează cadrul în care aceasta ar putea apărea, discret, în momentele neplanificate. În plus, mai există ceva: libertatea de a le schimba. De a renunța la ele fără sentimente de vinovăție, atunci când nu mai corespund cu cine ai devenit între timp. Pentru că fidelitatea față de un scop nu ar trebui să fie mai mare decât fidelitatea față de tine.
Așadar, ce scop au scopurile? Poate că rolul lor nu este să ne definească, ci să ne provoace. Să ne scoată din inerție, să ne pună întrebări, să ne arate, prin contrast, ce contează cu adevărat, să dea formă unui sens pe care îl purtăm deja, chiar dacă nu îl putem explica pe deplin. Iar atunci când cele două se întâlnesc, direcția capătă greutate, iar drumul, în sfârșit, rost.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…




Facebook
WhatsApp
TikTok


































