Este o întrebare pe care ne-am pus-o mulți dintre noi, mai ales în anii școlii, încercând să înțelegem și să analizăm sensul unei lecturi, unei picturi, unei piese de teatru sau al unui pasaj muzical. Am început o muncă „de detectiv”, căutând indicii, simboluri, elemente din biografia creatorului care să ne permită să punem cap la cap o imagine care să ni se dezvăluie în întregimea ei, prin care să putem vedea ce se află în spate. Cu toate acestea, să fie intenția precisă a autorului cea care contează?
Nu de puține ori, creația apare nu atât din dorința de a exprima ceva anume pentru public, cât dintr-o nevoie proprie de a exterioriza niște trăiri, pentru actul în sine al expresiei, nu pentru mesajul exprimat, având un rol benefic în primul rând pentru cel care aduce la suprafață acele gânduri. Cu alte cuvinte, creația artistică, indiferent de forma sa sau de mijloacele folosite, joacă adesea rolul unui jurnal, al unei hărți a interiorității acelei persoane. Această hartă este constituită mai degrabă în scopul unei clarificări personale, în scopul unei ordonări a sinelui, decât în scopul dezvăluirii în exterior a intimității minții sale.
Când vorbim despre mesajul receptat în exterior și interpretat din exterior, vorbim de cu totul altă perspectivă, în care importante sunt sentimentele și gândurile avute de celelalte persoane în raport cu opera, în funcție de subiectivitatea acelora, de bagajul lor cultural, de bagajul de experiențe, de preferințe sau de temperament. Din momentul în care intră în contact cu publicul, creația devine o entitate autonomă, în cazul căreia intenția autorului nu mai este aspectul cel mai relevant. Textul, lucrarea, melodia pot trăi în sine, fără prezența creatorului și dincolo de existența sa fizică într-un spațiu sau într-un timp anume, fără a fi nevoie să ne gândim constant la interpretarea potrivită, universal valabilă a acelui act de creație. De altfel, ar fi limitativ, asemenea unui părinte care ar alege să-și sufoce copilul încă din fașă, constrângându-l să urmeze o singură cale îngustă, pe care nu ar putea-o părăsi făcând vreun pas mai la stânga sau mai la dreapta. Odată ce pleacă de la autor către exterior, creația devine asemenea unei păsări care zboară din cuib.
Modul în care este receptat sau interpretat un act sau un obiect artistic depinde, astfel, mai mult de public, de referințele acestuia, de diferențele de natură geografică, religioasă, de apartenență socială, de gen, vârstă, etc. Cineva care a trăit experiențe similare celor descrise într-o carte sau într-un film va avea un contact de altă intensitate cu opera față de cineva care a fost doar un simplu observator al unor astfel de evenimente. Cineva care a vizitat anumite locuri, care a trăit în anumite timpuri va resimți aceste stări diferit față de cineva care doar își imaginează cum ar fi acolo sau cum ar fi fost atunci. Unii vor fi profund impresionați de o creație, vor rezona în mod autentic cu aceasta, în alții va stârni indiferență, plictiseală sau chiar dezgust.
Tocmai de aceea, ar fi greșit să credem că există un singur mod în care ar trebui să percepem un text, o imagine, un spectacol, că există o singură cheie de interpretare posibilă și că doar intenția autorului este cea relevantă. Este absurd ca atâtor oameni diferiți să li se ceară să simtă sau să gândească similar despre un lucru și, în plus, să trebuiască să reproducă și să propage, de la generație la generație, aceleași idei și tipare. Bogăția de posibilități spre care se deschide și bogăția de trăiri generate ar trebui să fie cele relevante, deoarece doar prin spiritul critic, prin capacitatea de a pune conceptele sub lupa îndoielii și analizei vom putea evolua către o societate în care să nu rămânem limitați și în care, la rândul nostru, să nu-i limităm pe alții.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
