Am revăzut, nu cu mult timp în urmă, filmul In time, care mi-a sădit în minte ideea acestui articol. În universul filmului, oamenii încetează să mai îmbătrânească la vârsta de 25 de ani, dar sunt proiectați să mai trăiască un singur an după aceea, folosindu-se de o serie de metode mai mult sau mai puțin ortodoxe pentru a-și prelungi existența, moneda de schimb pentru orice fiind timpul. Având vârsta-cheie din acea lume, am încercat să-mi imaginez cum ar fi dacă existența noastră de aici și acum s-ar desfășura după asemenea premise.
Cum ar fi dacă am lua ad litteram propoziția: „timpul înseamnă bani”? Cum ar fi dacă am înceta să alergăm după posesiuni, dacă n-am mai fi determinați să acumulăm bunuri, ci experiențe?
Privind în urmă, încercând să fiu cât mai sinceră cu mine însămi, am realizat câtor clipe nu le-am acordat importanța cuvenită, câtor oameni nu le-am spus ce aveam în mine la momentul potrivit, câte trăiri mi-aș fi dorit să fie mai bogate, de câte ori ar fi fost bine să fiu mai prezentă. De cele mai multe ori și eu, la fel ca mulți alții, am trăit cu gândul la viitor sau la trecut, prea puțin ancorată în prezent, prea puțin deschisă spre a absorbi tot ce experimentam atunci. Cu toții am făcut unele lucruri pentru ultima oară, fără să realizăm atunci importanța lor, urmele pe care le vor lăsa. Câți dintre noi am știut că va fi fost ultima oară când ne vom fi jucat cu păpușile, când vom fi mângâiat cățelul bunicilor, când vom fi îmbrățișat pe cineva, când vom fi ieșit la o bere cu unii prieteni?
De cele mai multe ori negăm sau nu conștientizăm, repetându-ne, aproape ca pe o mantră, că încă avem timp. Cumva, în această iluzie că trăim cazul ideal, ca la fizică, uităm de existența inevitabilă a devenirii, de curgerea continuă la care suntem cu toții condamnați, fără drept de apel. De multe ori, suntem un Moromete depășit din cauza propriilor noastre iluzii, refuzând să acceptăm că timpul nu mai are răbdare, rămânând blocați în aceleași tipare perimate în spatele cărora ne ascundem, dintr-un sentiment de falsă siguranță. La finalul zilei, al anului, al vieții, ce ne aduce asta?
Începem să vedem acum, când aproape totul e diferit, când lucrurile cu care eram obișnuiți nu mai sunt, sau sunt atât de schimbate. Poate ar fi fost o idee bună să nu amânăm acea vacanță plănuită de ani, să stăm 10 minute în plus în acel restaurant, să mergem mai des la teatru, la operă, la cinema sau să-i îmbrățișăm fără frică, strâns, pe cei dragi. Poate nu ar mai fi părut o idee hedonistă să trăim fiecare clipă la maximă intensitate, ci un semn de prețuire pentru călătoria care ni s-a dat aici, pe Pământ.
Ce e de făcut în asemenea situație? Nu pot oferi rețete sau soluții alchimice la probleme care au preocupat umanitatea de mii de ani, probleme care definesc însuși omul ca ființă evoluată. Ar fi absurd și să pretind că încerc, știind câți Oameni dinaintea mea și-au consumat viețile încercând. Nu sunt nici pe departe optimistă, așa cum s-ar putea crede, ci poate sufăr doar de un idealism incurabil. Dar nu cred că avem nimic de pierdut dacă alegem să ne bucurăm de clipele noastre mărunte, incerte de aici și de acum, dacă alegem să fim, nu doar să traversăm.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
