Privind nenumăratele exemple care au ieșit la suprafață în ultimii ani, putem ajunge cu ușurință la concluzia că lumea în care trăim a ajuns să fie croită, preponderent, după tiparul intoleranței. Din ce în ce mai mult, putem vedea că atât tendința multor indivizi, cât și tendința maselor, este către o gândire dihotomică, către o separare radicală, tăioasă în doi termeni, între care nu pare să fie permisă altceva decât o prăpastie.
În mod firesc, ne putem întreba dacă o anumită paradigmă a dus la folosirea mijloacelor în sensul promovării acesteia, sau dacă evoluția mijloacelor de comunicare a fost factorul declanșator al expansiunii acestui tip de filosofie. În orice sens ne-am strădui să oferim un răspuns, ceea ce este cert este că cele două sunt puternic interconectate. Dacă, la început, ne puteam referi la cancel culture ca fiind o formă de boicot cultural al internetului, prin care masele de urmăritori alegeau să-și retragă suportul din mediul online sau, în cazuri mai grave, să înceteze să cumpere sau să consume produse promovate de acea personalitate sau entitate juridică, în timp, fenomenul s-a extins în asemenea mod încât a ajuns să ducă la încheierea carierelor unor persoane. Tendința devine din ce în ce mai vizibilă peste tot, dar mai ales în țările foarte dezvoltate, iar ceea ce este surprinzător, dar și îngrijorător, este vehemența cu care este sancționată diversitatea de opinii în domeniul cultural și nu numai, în numele unei stricte fidelități ideologice atât între reprezentanții stângii, cât și între cei ai dreptei. Această atitudine categorică, pusă în slujba unui așa-zis progresism, devine asemenea unei perechi de ochelari de cal, care nu ne mai permite să vedem nuanțele și implicațiile, sau dacă le vedem, ajungem să fim taxați pentru încercarea de a le exprima la nivel public.
Ceea ce mi se pare cu adevărat problematic, dincolo de intoleranța în numele toleranței, este faptul că întregul demers pleacă de la premisa că noi, cei care facem parte din public, nu am avea discernământ și nu am fi capabili să ne facem propria selecție între ceea ce considerăm acceptabil sau nu, între ceea ce ar putea constitui o ofensă sau nu. În plus, în toată această vânătoare de vrăjitoare, nu mai este de ajuns să căutăm vinovații aici și acum, ci am început să scormonim după exemple în istorie, ajungând să blamăm cuvintele și faptele din trecut în funcție de standardele pe care ni le impunem astăzi, uitând că modul uman de a gândi este supus unui proces continuu de schimbare. Chiar dacă suntem dispuși sau nu să acceptăm, putem face o paralelă între ceea ce se întâmplă acum și anularea de care a suferit cultura clasică, din antichitate, în perioada Evului Mediu, diferența fiind că factorul declanșator nu este unul de natură religioasă, ci socială. Punctul de pornire este altul, însă modul de abordare este similar. Ceea ce am putea învăța din această paralelă este că faptele au consecințe, unele dintre acestea chiar grave la nivelul istoriei și al civilizației umane, ducând la perioade de adevărată întunecime din punct de vedre cultural. E necesar să ne gândim dacă prin aplicarea filtrelor actuale, care se presupun a exista pentru un scop nobil, nu vom ajunge să facem mai mult rău decât bine, privând generațiile viitoare de niște creații cu adevărat reprezentative pentru umanitate. S-a făcut suficientă vervă în jurul dorinței de a-l elimina pe Shakespeare din școli pe motive de misoginism și rasism, sau în jurul puternicelor critici aduse filmului Pe aripile vântului, tot din motive de rasism. Nu este oare mai sănătos să dezbatem trecutul decât să-l negăm?
Pe lângă cenzura la care supunem anumite produse culturale, vehemența ne orbește într-atât încât nu mai putem face diferența între creator și opera sa, anulând creații cu adevărat remarcabile sau valoroase cu o lejeritate extraordinară. Vă propun, reprezentată a genului feminin fiind, un exercițiu de imaginație: cum ar fi ca, începând de mâine, să nu mai privim niciodată o lucrare de Picasso sau să nu mai citim nicio pagină din Hemingway, având în vedere atitudinea lor, din viața personală, asupra femeilor? Nu ar fi o pierdere prea mare, la nivel de civilizație, doar ca răspuns la o presupusă ofensă? Exemplele sunt mult mai multe decât aș putea cuprinde în aceste rânduri, iar lista se prelungește în fiecare clipă.
Închei prin a sugera să încercăm să ne facem timp pentru o scurtă reflecție înainte de a da frâu liber unor reacții impulsive, să încercăm să gândim și să analizăm fiecare pentru noi înșine, înainte de a prelua de-a gata o convingere dintr-un mediu sau altul. Nu în ultimul rând, să ne oferim nouă și să le oferim celorlalți libertatea să discutăm, să dezbatem, să descoperim împreună multiplele fațete ale unei situații înainte să ne grăbim să punem etichete care ar putea avea consecințe pe termen lung.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
