TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Autoritatea – despre respect și abuz

   Recenta situație de la liceul „Ion Creangă” din București, unde o tânără profesoară de limba japoneză a fost înjunghiată de un elev, scoate în lumină, la modul violent, numeroasele straturi de probleme pe care nu doar sistemul de învățământ, ci și întreaga societate românească le are. Putem spune doar despre sistem că a eșuat, sau ar trebui să privim puțin mai larg, către ideile care populează mentalul colectiv?

   Înainte să ne gândim la încă o reformă a învățământului, la încă o serie de măsuri pe care profesorii, directorii, miniștrii ar trebui să le adopte, ar trebui să realizăm că educația începe de acasă, înaintea oricărei forme instituționalizate. În plus, referindu-ne la educația de acasă, dacă suntem atenți, vom observa că puterea exemplului este cea care formează mai mult decât o serie de sfaturi verbale, dar care sunt uneori contrazise de faptele tutorilor. Din nefericire, mediul are o influență mai mare decât școala la nivelul alcătuirii comportamentului, scopul celei din urmă fiind acela de a-l aduce pe elev în contact cu anumite cunoștințe, de a-l instrui intelectual și vocațional, nu de a forma caractere. Bineînțeles, dacă acest lucru se întâmplă, este datorită unor profesori dedicați, care își pun menirea în fața neajunsurilor.

   Dincolo de alegerile cel puțin neinspirate pe care guvernele le-au făcut, pe rând, în ceea ce-i privește atât pe dascăli, cât și pe elevi și destabilizând actul educațional în sine, marea problemă cred că se află în modul în care tratăm cu toții, ca societate, școala, profesorii și ideea de autoritate. Din păcate, „valorile” multora se limitează la a sfida regulile, a se fofila, a da din coate pentru a-și atinge scopul personal, fără să privească la celălalt și la eforturile sale. Și cum să fie altfel, atunci când politicienii oportuniști, vedetele agramate, personajele obscure cu averi obținute peste noapte, ajung să fie promovați ca modele de viață? Revenind la puterea exemplului, un copil sau un tânăr în formare preia mai degrabă ce vede, decât ce i se spune, atitudinea pe care ei o au nefiind altceva decât o oglindire a ceea ce se întâmplă în jur. Acel copil ajunge să vadă că cei care sunt studioși, care cultivă respectul și au niște repere etice, sunt considerați pierzători, având în vedere că există alții care par mai de succes, arzând etape și sfidând normele.

   Ce așteptări să avem de la copii, atunci când părinții lor sunt, nu de puține ori, cei care tratează profesorii cu superioritate, care încearcă să le îndulcească rigoarea prin atenții, care-și cresc copiii cu mentalitatea că li se permite orice. Bineînțeles, nu mă refer la situațiile în care părintele se implică în cazul unui abuz asupra propriului copil, atunci când profesorul discriminează, când devine agresiv verbal, când stârnește teroare sau alte asemenea fapte care au loc, nu sunt de domeniul ficțiunii și pot lăsa urme. Mă refer aici la situațiile în care elevii ajung să creadă că, dacă învățământul este gratuit, atunci li se cuvine, când dispare orice formă de respect față de cel din fața lor, care depune eforturi pentru a le dărui ceva din cunoștințele și din abilităților lor, în ciuda faptului că nu sunt recompensați pe măsură din niciun punct de vedere. Sunt voci care vor spune: profesorii nu sunt motivați. De ce ar fi? De salariile și pensiile care nu fac față traiului actual, de școli în care adesea nu au cele necesare pentru a-și face lecțiile, de săli de clasă reci și oameni care nu-i respectă? Știu, e un cerc vicios aici, dar și o formă de instinct de conservare într-un mediu neprielnic. Nu acționează deoarece adesea lucrurile sunt în van și, așa cum s-a dovedit zilele trecute, acțiunea și inițiativa pot avea consecințe periculoase.

   Înțeleg pe deplin că simpatia și încrederea se câștigă și se poate ajunge la manifestări totalitare dacă acestea se impun, totuși ar trebui să existe un minim de decență, poate chiar de recunoștință pentru faptul că tu, ca elev, beneficiezi de pe urma prezenței și efortului acelui om, rămânând cu ceva în plus de la el la sfârșitul unei zile, a unei ore, a unui ciclu de învățământ. Ar trebui să existe, în mod implicit, un minim respect față de pedagog, măcar pentru faptul că omul din fața ta știe ceva ce tu nu știi încă dar, datorită lui, vei ajunge să cunoști. Este un cadru fără de care procesul nu poate avea loc, este terenul pe care se joacă jocul. Dincolo de acest cadru, lucrurile țin de compatibilități sau incompatibilități, de fler, de o anumită abilitate socială, însă acestea sunt doar straturi așezate peste nucleul respectului, peste fundația integrității și a verticalității.

   Într-o epocă în care am ajuns să vorbim din ce în ce mai mult de drepturi, ignorând obligațiile, ajungem să vorbim, de fapt, despre drepturile noastre, eliminându-i pe ceilalți din ecuație. În ciuda unor abateri care s-au întâmplat și se întâmplă, normele și autoritățile au apărut pentru a ordona, pentru a delimita un mediu, nu pentru a reprima și pentru a umili. Dacă nu privesc imaginea de ansamblu, cei care s-au aflat cândva, care se află sau care cred că se află în postura de victime, riscă să devină abuzatori atunci când reacționează disproporționat și când sfidează orice formă de autoritate. Nu de puține ori, ei nu sunt victimele celor pe care aleg să-i atace, ci îi atacă deoarece sunt ținte mai accesibile. Așa se ajunge la fenomene precum mult-discutatul bullying. Elevul are dreptul să nu treacă printr-un proces de învățare terorizant, are dreptul la un mediu sigur, dar și profesorul are dreptul de a nu-i fi frică pentru propria integritate, pentru propria viață acolo unde lucrează. Să nu uităm că, pentru a cere, ar trebui să oferim ceva în schimb.

   Dacă nu înțelegem că, atâta timp cât în pozițiile înalte ale societății acced reprezentați ai oportunismului, ai lipsei de valori și de morală, atâta timp cât acestea sunt modelele pe care le promovăm și către care aspirăm, nu putem schimba mare lucru prin reforme, prin legi modificate anual sau prin investiții de fațadă. Sistemul educațional și educația din România vor continua să se degradeze, atâta timp cât societatea ca întreg va continua să se degradeze. Continuând să așteptăm ca schimbarea să vină de la alții, negândindu-ne ce am putea să facem noi, aspri cu ceilalți și indulgenți cu propria persoană, ne vom îndrepta vertiginos către colaps.

 

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…