TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA – Audiența – cu ce preț?

   A curs deja destulă „cerneală” digitală pe marginea plecării dintre noi a unei tinere jurnaliste și nu mă voi număra printre cei care hrănesc și mai mult dezbaterile și dialogurile. Problema pe care am constatat-o, nu doar acum, este modul în care media se raportează la asemenea evenimente… până unde exploatăm suferința ca subiect creator de audiență?

   Nu spun că lucrurile ar trebui puse sub tăcere sau că evenimentele ar trebui cenzurate, ascunse de marele public. Din contră, consider că o societate care se dorește a fi deschisă ar trebui să poată aduce în discuție și subiecte considerate poate tabu, însă nu oricum, ci cu respect și decență, cu atât mai mult când este vorba nu despre o situație oarecare, ci despre un om, mai ales despre un om care nu mai are posibilitatea la o replică. Dacă tratăm anumite subiecte în spațiul public, acest lucru ar trebui să se întâmple în scopul unei conștientizări colective, cu rolul înțelegerii unor anumite contexte. Nu discutăm despre o afecțiune sau un necaz pentru a-l denigra sau a-l cataloga pe cel care suferă, ci o facem, cel mult, pentru a înțelege cum am putea ajuta pe cineva sau cum ne-am putea ajuta pe noi înșine. O facem nu pentru a eticheta, ci pentru a crea un mediu în care să ne găsim, cu toții, locul.

   Catalogând, judecând, dându-ne cu părerea fără oprire, nu doar că nu mai poate fi vorba despre înțelegere, ci se ajunge la o instigare la ură, la o alunecare pe panta abruptă a comportamentului subuman. Nu există vreo justificare valabilă pentru a ne hrăni meschinăria din tragedia altcuiva și nu există, în niciun caz, vreo scuză pentru încercarea de a face profit pe urma unei tragedii. E o impietate la care ambele părți implicate contribuie, atât cei din media care expun public asemenea atitudini, cât și cei care stau cu privirile lipite de ecranele din fața lor. Se trece mult dincolo de discriminare, se dau verdicte fără se țină cont de context, fără să existe încercarea de a empatiza, iscându-se discuții ample despre ce ar trebui, de fapt, să se tacă. Pare că am uitat conceptul de moment de reculegere…

   Unii pot spune că ceea ce se difuzează este ceea ce se cere și că, în fond, industria media nu este altceva decât o afacere. Totuși, s-a uitat oare că, dincolo de latura financiară, există un sens pentru care media există și că rolul ei este acela de a informa, dar și acela de a forma? Gustul publicului se formează nu doar din mediul de proveniență, ci mai ales din tipul de conținut la care este expus cel mai des. Or, mare parte din valul de presă/TV din ultimii ani (chiar din ultimii 30 de ani, având în vedere apetența pentru șocant și scandalos prezentă încă din publicațiile anilor ’90), nu face altceva decât să dezinformeze, să deformeze și să manipuleze categoriile mai vulnerabile sau influențabile, convingându-i, prin repetiție, că ceea ce aud este adevărul.

   Până când să fim dispuși să ne complăcem în acest tip de divertisment josnic, consumând cu lejeritate ceea ce pe oamenii expuși i-a consumat? Suferința și boala cuiva nu sunt alegeri și, în niciun caz, nu are nimeni dreptul să le transforme în subiecte de discuție pentru rating. Ar trebui, cel mult, să se constituie într-un semnal de alarmă, care să ne deschidă ochii către cei chinuiți din jurul nostru, sau către primele semne că noi înșine am putea pica în suferință. Am putea să le pomenim cu scopul de a normaliza cererea ajutorului, de a arăta că vulnerabilitatea e un lucru real, care nu ar trebui să fie condamnabil. Din păcate, nu am depășit stadiul de a condamna și de a trage concluzii fără să reflectăm. Trist este că, în continuare, aceste atitudini dezumanizate au cele mai mari cote de audiență. Ce spune asta despre noi…?

Erica OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…