Suntem înconjurați de priviri, suntem obișnuiți să ne uităm, dar ducem lipsă de ochi dispuși să vadă, de oameni care trec dincolo de suprafață, care nu se opresc la ce este afișat la prima vedere, ci care au răbdarea, intuiția și profunzimea de a citi ceea ce nu e scris, de a simți ceea ce nu e spus și de a recunoaște potențialul din spatele ezitării sau al tăcerii. A fi văzut cu adevărat a devenit un lux emoțional pe care puțini mai sunt dispuși să-l ofere și o așteptare pe care și mai puțini o mai au.
A fi văzut nu e același lucru cu a fi admirat, a fi validat în public, a face schimb de amabilități sau a primi like-uri și ovații. A fi văzut înseamnă să existe cineva care îți surprinde esența în momentele tale cele mai neprotejate, care înțelege cine ești dincolo de masca socială, care îți recunoaște valoarea chiar și atunci când tu treci prin momente în care nu o mai poți accesa. Este despre acel tip rar de prezență umană care nu caută să te modeleze, ci să te încurajeze să devii ceea ce deja ești, dar nu ți-ai permis încă să exprimi.
Răbdarea unei priviri care zăbovește dincolo de prima impresie este, nu de puține ori, unul dintre ingredientele cheie ale reușitei, mai ales în copilărie, atunci când ființa noastră este la stadiul de schiță și are nevoie de o confirmare blândă ca să prindă contur. Este esențial să fim văzuți și sprijiniți încă din primii ani, când semințele de curaj, de talent, de încredere își caută locul să încolțească. O privire atentă, capabilă să recunoască potențialul din gesturi firave, poate transforma un simplu interes într-o pasiune, o curiozitate într-un drum de viață. Mai târziu, în perioada formării, avem la fel de multă nevoie de această prezență răbdătoare care, deși fermă, nu grăbește, nu corectează compulsiv, ci însoțește cu discreție și încurajare.
Oamenii care știu să vadă sunt cei care nu au nevoie de cuvinte multe pentru a te înțelege, ci îți oferă acel spațiu tăcut, dar plin de încredere, în care poți să te manifești fără teamă. Ei sunt cei care văd scânteia acolo unde alții văd cenușă, care intuiesc talentul chiar și atunci când acesta e bine ascuns sub îndoieli și care nu se feresc să spună „tu poți”, exact în momentul în care ți se pare că lucrurile nu mai au sens și tu nu mai ai nimic de oferit.
Unicitatea, creativitatea, curajul de a ieși din tipare, de a încerca, de a construi ceva personal și viu, toate acestea înfloresc atunci când un copil este văzut. Nu judecat, nu corectat pentru a se încadra într-un tipar, nu reconfigurat, ci văzut, cu o privire care nu îl fixează, ci îl însoțește, care îl sprijină din umbră, dar nu îl îngrădește, care nu urmărește spectaculosul, ci scrutează orizontul autenticității.
Trăim, paradoxal, în era vizibilității, dar și în cea mai adâncă epocă a deconectării și a singurătății emoționale. Vedem și suntem văzuți superficial, dar rareori se mai face efortul de a privi cu adevărat. Într-o societate care te învață să faci zgomot, să impresionezi, să cucerești, o privire care îți recunoaște lumina devine un lucru rar. Poate că, la final, nu contează cât de mulți te-au urmărit, ci câți te-au văzut cu adevărat și poate că, în marea de imagine și zgomot care ne înconjoară, cel mai important gest rămâne acesta: să fim priviți și ascultați cu atenție, cu răbdare, cu sinceritate și, la rândul nostru, să învățăm să vedem.
Erica OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
