Pornind de la definiția pe care Dicționarul Explicativ al Limbii Române o atribuie cuvântului vulnerabil, și anume „care poate fi rănit”, nu este de mirare că adjectivul este adesea folosit în sens peiorativ. În genere, în exprimarea uzuală, cuvântul face referire la anumite slăbiciuni sau sensibilități pe care un individ le are și despre care se consideră că ar fi indicat să nu fie dezvăluite. Totuși, în ultimii ani a avut loc o schimbare de mentalitate semnificativă în acest sens, specialiști precum Brené Brown recomandând o atitudine mult mai deschisă asupra subiectului.
În esență, diferența pe care o propune acest nou mod de gândire este curajul de a ne asuma propria vulnerabilitate, de a conștientiza că ea există și de a putea vorbi despre ea. Realizând că nu este un motiv de rușine, ci un aspect profund uman, care ne caracterizează pe toți într-un sens sau altul, putem găsi mai multe căi prin care să o înțelegem, să o analizăm și prin care să reușim să o gestionăm în mod conștient. Dacă alegem să o negăm, să o ignorăm sau s-o tratăm ca pe un subiect tabu, nu facem altceva decât să ne afișăm în mod permanent cu o mască și să împiedicăm posibilitatea de a crea conexiuni. Mai mult, dacă nu îndrăznim să ne afișăm așa cum suntem, cu toată paleta noastră de trăsături și dacă alegem să continuăm să promovăm această abordare ca model de comportament uman dezirabil, vom susține dezvoltarea unei societăți de oameni care disimulează, ascunzându-se din pricina fricii.
Recunoscută și privită cu luciditate, vulnerabilitatea este o puternică dovadă de sinceritate și de autenticitate, în primul rând față de propria persoană, dar și față de cei din jur. Admitem că este natural să avem anumite sensibilități, anumite trăiri și, astfel, ne îmbrățișăm toate emoțiile, inclusiv pe cele care ne produc neplăcere. Le acceptăm, ne permitem să le simțim și învățăm să le îmblânzim, exprimându-le sănătos și vorbind deschis despre ele. Suntem vulnerabili atunci când ne dezvăluim celorlalți așa cum suntem în mod real: și cu temeri, și cu frici, și furioși, și copilăroși sau extaziați. Să fim așa înseamnă să ne arătăm cu sufletele la vedere.
Atunci când nu o facem, este pentru că nu dorim ca alte persoane să ne vadă în toate culorile noastre, temându-ne că ne-ar putea judeca, ne-ar putea abandona sau respinge. De aceea, discutăm cu ușurință despre bucuriile și realizările noastre, dar când vine vorba despre momentele inconfortabile, alegem să le trecem sub tăcere sau să le minimizăm. Astfel, ajungem să ne păcălim pe noi înșine atunci când nu ne dăm voie sau nu ne dăm timpul necesar pentru a le simți și pentru a le procesa. Reușim să fim vulnerabili dacă putem vorbi despre neîmplinirile prin care am trecut, chiar dacă ne este teamă de ce ar putea crede ceilalți despre noi. Dacă ne deschidem și legat de lucrurile care nu sunt roz în viața noastră, reușim să ne asumăm un disconfort emoțional care, însă, poate fi un pas către conexiuni profunde și autentice. Vulnerabilitatea este o parte firească a fiecăruia dintre noi, dar de care fugim adesea din teama de reacții negative ale oamenilor. Cu toate acestea, ceea ce aleg ceilalți să facă în contact cu vulnerabilitatea noastră exprimă ceva despre ei, nu despre noi. Un om care și-a îmbrățișat în mod conștient propria vulnerabilitate nu ar trebui să profite în mod deliberat de actul de deschidere al altcuiva.
De unde apare această frică? La bază se află o prejudecată adânc înrădăcinată până nu demult, conform căreia vulnerabilitatea înseamnă slăbiciune. Am fost învățați de-a lungul vieții, încă din copilărie, că slăbiciunea este indezirabilă, rușinoasă. De pe urma acestei asocieri eronate s-a ajuns la o adevărată discriminare în ceea ce îi privește pe băieți și bărbați, care au auzit încă de mici că „băieții nu plâng”. Astfel, nu puțini au ajuns să fie incapabili să-și recunoască, să-și simtă, să-și gestioneze sau să-și exprime în mod sănătos emoțiile. Indiferent de gen, dacă ni s-a repetat în copilărie că este rușinos să plângem, nu ne vom da voie nici în viața de adulți să ne manifestăm tristețea sau furia prin plâns, ascunzându-ne stările, negându-ne nevoile sau nemulțumirile. Cultivând această abordare, vom ajunge să fim absenți în propriile vieți, blocați în suprafața aparentă a lucrurilor, acumulând frustrări și angoasă, simțindu-ne, într-un final, neînțeleși.
Pentru a învăța să acceptăm vulnerabilitatea ca parte firească a unei vieți echilibrate, ca parte absolut normală a interiorității noastre, este esențial să începem cu schimbarea ideii fundamentale despre ea. Vulnerabilitatea nu înseamnă slăbiciune. Vulnerabilitatea nu este rușine sau frică. Vulnerabilitatea poate fi un defect doar atunci când nu este asumată. Vulnerabilitatea înseamnă curaj și autenticitate. Este, în mare măsură, cheia unei vieți interioare armonioase, precum și a unor legături interumane reale, sănătoase și profunde.
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
