Odată cu trecerea timpului, an după an, putem ajunge să credem că șirul acestor clipe este cel mai firesc lucru care ni se poate întâmpla, că această înșiruire nu are cum să se încheie, că acest parcurs ni se cuvine pe deplin. În obișnuința naturalului proces devenim orbi și uităm binecuvântarea de a fi.
Nu de puține ori devenim conștienți de lucruri doar prin lipsă și ni se pare totul de la sine înțeles, de parcă totul și-ar menține un echilibru constant doar ca urmare a dorinței noastre. Sănătatea este mai prețioasă atunci când suntem bolnavi, pe părinți îi dorim aproape atunci când nu mai sunt, copilăria ni se pare mai dulce când suntem adulți cu responsabilități, iar pe oameni îi prețuim și-i vedem când nu mai sunt acolo. În efortul nostru nebun de a alerga și de a aduna pierdem sensul profund lucrurilor, și anume uităm să mai fim. Uităm să fim prezenți, uităm să trăim acum cu toată ființa, uităm că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare clipă sunt daruri pe care Cineva ni le-a oferit. Suntem datori cu minima recunoștință de a le cinsti și de a ne bucura de ele.
O șansă uriașă, pe care pare adesea ca nu o putem vedea, este aceea de a porni la drum, de a ne vedea pe noi și de a crește, de a ne șlefui și de a deveni în fiecare clipă o versiune mai bună a noastră, o versiune mai conștientă și mai vie, o versiune care trece cu ochii larg deschiși prin viață, măsurându-și fiecare pas, nu rătăcind. Rătăcind nu pierdem doar drumul
Odată cu trecerea timpului, an după an, putem ajunge să credem că șirul acestor clipe este cel mai firesc lucru care ni se poate întâmpla, că această înșiruire nu are cum să se încheie, că acest parcurs ni se cuvine pe deplin. În obișnuința naturalului proces devenim orbi și uităm binecuvântarea de a fi.
Nu de puține ori devenim conștienți de lucruri doar prin lipsă și ni se pare totul de la sine înțeles, de parcă totul și-ar menține un echilibru constant doar ca urmare a dorinței noastre. Sănătatea este mai prețioasă atunci când suntem bolnavi, pe părinți îi dorim aproape atunci când nu mai sunt, copilăria ni se pare mai dulce când suntem adulți cu responsabilități, iar pe oameni îi prețuim și-i vedem când nu mai sunt acolo. În efortul nostru nebun de a alerga și de a aduna pierdem sensul profund lucrurilor, și anume uităm să mai fim. Uităm să fim prezenți, uităm să trăim acum cu toată ființa, uităm că fiecare zi, fiecare trăire, fiecare clipă sunt daruri pe care Cineva ni le-a oferit. Suntem datori cu minima recunoștință de a le cinsti și de a ne bucura de ele.
O șansă uriașă, pe care pare adesea ca nu o putem vedea, este aceea de a porni la drum, de a ne vedea pe noi și de a crește, de a ne șlefui și de a deveni în fiecare clipă o versiune mai bună a noastră, o versiune mai conștientă și mai vie, o versiune care trece cu ochii larg deschiși prin viață, măsurându-și fiecare pas, nu rătăcind. Rătăcind nu pierdem doar drumul ci, în primul rând, ne pierdem pe noi înșine, ne risipim, ne fragmentăm și ne irosim. Indiferent pe unde am păși, să ne găsim oglindă în ceilalți, să ne analizăm prin ochii lor și să avem curajul să ne privim pe noi înșine dezgoliți de orice fel de impresii, vulnerabil de sinceri, uneori hidoși, neșlefuiți, amarnici și să ne dăm șansa să credem că acolo zace un diamant brut. Să nu-l lăsăm să zacă, să fie cum ar fi, ci să-i dăm formă, să-l șlefuim fără indulgență până-i îmblânzim fibrele, până îi scoatem la iveală fiecare strălucire.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem în exigența față de sine și, prin aceasta, să omitem a ne mai observa părțile prețioase, lucrurile care ne diferențiază, fațetele din noi prin care se propagă cel mai frumos lumina, să trăim pe deplin bucuria de a ființa în acest corp anume, cu acest suflet și cu acest intelect, în această fericită combinație de posibilități, o paletă infinită și armonioasă de culori. Cu siguranță, dacă stăm o clipă să reflectăm, a fi oameni și a conștientiza că suntem oameni, capabili de atâta înțelegere între ființe, de atâtea rafinate preocupări, este una dintre cele mai mari încântări posibile.
Să fim recunoscători, oameni, pentru darul de a fi, pentru fiecare clipă, pentru fiecare zi și pentru fiecare an care ne duc mai aproape de împlinire, care ne duc mai aproape de forma noastră cea bună. Să nu irosim momentele, zâmbetele, respirațiile și să trăim, nu să supraviețuim. Așa cum spunea marele actor, Adrian Pintea: „Trăiți, bă, trăiți, că de murit nu-i nicio scofală!”
ERICA OPREA e absolventă a UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
