TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA ¬ Speranțe sau iluzii?

Speranța este unul dintre factorii care ne ajută să mergem mai departe de-a lungul vieții, în ciuda tuturor dificultăților la care suntem supuși sau în ciuda șanselor de izbândă reduse. Pe unii, speranța i-a salvat la propriu în anumite situații care păreau fără ieșire, determinându-i să nu renunțe și să nu-și piardă motivația. Cu toate acestea, este indicat să ne agățăm de speranță cu orice preț?

   Ar trebui să ne punem întrebări în momentul în care această așa-zisă speranță ajunge să ne întunece judecata și să ne anihileze luciditatea, făcându-ne să nu mai vedem semnalele de alarmă din jurul nostru. Ruptura apare deoarece ajungem să punem un preț mai mare pe ceea ce credem noi decât pe faptele care ne sunt arătate, refuzând să admitem că lucrurile stau altfel decât în mintea noastră. Putem vedea nenumărate astfel de situații în jurul nostru, în care oamenii par de-a dreptul blocați în interiorul credințelor pe care le au, în ciuda tuturor argumentelor raționale pe care le primesc de la ceilalți.

   Este firesc să ne întrebăm: de ce ar face cineva una ca asta? O posibilă explicație este aceea că adevărul sau confruntarea cu adevărul ar putea produce prea multă durere, pe care ei nu se simt capabili să o gestioneze în acel moment, astfel încât aleg anestezierea dată de propriile gânduri, în detrimentul obiectivității. Căutarea subconștientă a familiarității poate determina, la rândul ei, o hrănire a unor iluzii și un amplu proces de auto-convingere că lucrurile nu stau așa de rău, că este vorba doar despre o etapă mai neplăcută care va fi depășită. Pentru cei care sunt convinși că totul depinde de ei, este aproape o evidență că răbdarea și perseverența vor da roade, într-un final, iar dacă aceasta nu se întâmplă, a fost o eroare în metoda pe care au aplicat-o. Această abordare provine dintr-o frică de necunoscut, pe care omul încearcă să o compenseze dorind să controleze până și cel mai mic aspect din viața sa, aplicând rețete prestabilite și „înotând” în ape cunoscute. Cu toate acestea, tocmai impresia că ceea ce este cunoscut e sigur, este eroarea de judecată care îl face pe om să-și domolească vigilența, refugiindu-se în tiparele propriilor convingeri ca și cum ar fi adevăruri universal valabile.

   Din faptul că acordăm o prea mare greutate acestor credințe se nasc ceea ce oamenii numesc, în genere, dezamăgirile, dar pe care puțini au tăria să le numească amăgiri. Confundăm speranțele cu realitatea, încercăm în mod continuu să ne convingem că oamenii nu sunt așa cum ei înșiși ne arată că sunt, ci cum credem noi că sunt. În plus, suntem siguri că puțin efort din partea noastră va schimba situația. Totuși, atunci când ne lovesc din plin faptele, când nu le mai putem evita, ne declarăm dezamăgiți de cei din fața noastră, fără să admitem că, prin propria noastră neglijență, am fost părtași la aceasta. Cu excepția situațiilor în care avem de a face cu niște manipulări foarte bine orchestrate, purtăm și noi o parte din responsabilitate pentru decepție, din cauza iluziilor pe care ni le-am tot hrănit.

   Ceea ce ar trebui să învățăm este că speranța ar trebui să fie un instrument pe care să-l folosim în beneficiul nostru, nu unul care să ne subjuge. Este esențial să facem, cât mai des, reglaje sistemelor interioare prin care dăm măsura lucrurilor și să ne evaluăm propriile credințe prin confruntarea lor cu faptele, nu cu interpretarea pe care o dăm noi faptelor. Lucrurile sunt așa cum sunt, iar dacă le îndulcim sau le agravăm prin propria noastră interpretare, nu facem altceva decât să ne mințim pe noi înșine cu scopul de a nu ieși din zona de confort. Făcând o comparație cu domeniul militar sau cu mediul de afaceri, este esențial să știi când să te retragi, când devine păgubos sau periculos să mai speri și este necesar un grad înalt de luciditate, dar și de curaj, să știi când să te oprești. Atunci când întreținerea speranțelor se transformă în auto-sabotaj, renunțarea devine o formă de victorie.

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…