TABLETA DE DUMINICĂ – Erica OPREA ¬ Ambalaje

   Lucrând în domeniul publicității și al marketingului, am avut multiple ocazii de a vedea importanța exacerbată pe care oamenii o acordă imaginii personale sau imaginii companiei lor, timpul, efortul și sumele investite în modul în care se prezintă nefiind deloc de neglijat. Din nefericire, cu unele excepții, majoritatea investesc mult mai mult în „ambalajul” pe care îl afișează decât în conținutul pe care îl oferă.

   Suntem specia care a creat podoabele și care a dat acestor podoabe un rol major în viețile noastre, ne place ne aranjăm și să decorăm ceea ce e în jurul nostru încă din cele mai vechi timpuri. Cu scop pur decorativ sau reflectând un anumit statut, aceste podoabe au devenit, de-a lungul istoriei, din ce în ce mai valoroase, mai prețioase, mai complexe, pentru ele s-au dezvoltat tehnologii noi, ele au devenit un mod de expresie. Cu toate acestea, sunt ele un mod sincer de expresie, sau pot fi și un mod de a amăgi, de a ascunde ce e neplăcut și de a compensa ce lipsește sau, mai mult, de a stârni invidia și lăcomia? Spre exemplu, astfel de istorie nefastă sau chiar sângeroasă, am putea spune, a avut-o unul dintre cele mai mari și mai faimoase diamante din lume, diamantul Koh-i-Noor, trecut din mână în mână, moștenit sau pradă de război, transportat din ținuturile Indiei până în Regatul Unit, prin Olanda, pentru a i se oferi strălucirea optimă de către cei mai mari maeștrii ai vremii.

   În timp, omul a ajuns să se preocupe de raportul dintre aspect și valoare și, nu de puține ori, a depus eforturi considerabile pentru a mima valoarea printr-un aspect mai mult sau mai puțin convingător, în încercarea de a părea mai mult, mai bun, mai avut decât în realitate. Dacă, la început, pe om îl interesa să se împodobească sau să-și împodobească locuința pentru propria lui bucurie, de-a lungul timpului el a ajuns să o facă pentru ceilalți, să facă anumite alegeri pentru a demonstra ceva, pentru că așa dicta o modă sau alta, nu pentru că acea manieră de a face lucrurile îi aducea sieși o plăcere deosebită. Bineînțeles, anumite „podoabe”, veșminte, obiecte aveau sau au un rol funcțional, arătând lumii funcția, profesia, statutul sau rangul, așa cum este cazul coroanelor, uniformelor, costumelor în mediul de business, hainelor de scenă în artele spectacolului însă, în momentul de față, ele nu mai pot fi considerate, în totalitate, un indicator. Vedem oameni îmbrăcați pe stradă ca pe scenă, ca pentru o petrecere sau, din contră, oameni care afișează o lejeritate excesivă în contexte sobre sau de mare ținută. Am ajuns să mergem la teatru în jeans și să purtăm mătăsuri și bijuterii masive ziua…

   Motive ale acestei situații sunt apariția imitațiilor care par mai mult decât sunt, dar și investiția irațională în mărci care trebuie afișate, dincolo de posibilitățile financiare reale ale unei persoane, toate acestea dintr-o dorință nestăpânită de a ieși în evidență. Nu mai cumpărăm un lucru pentru calitatea lui, ci mai mult pentru felul în care arată, pentru sigla pe care o are plasată la vedere și prin care putem fura privirile admirative sau pline de ciudă ale celorlalți. Dintr-o astfel de atitudine a consumatorului, casele de modă au ajuns să frizeze absurdul în materie de „noutăți”, propunând și promovând de curând genți care arată ca sacii de gunoi sau, acum câțiva ani, ca autohtona sacoșă de rafie. Unul dintre cele mai elocvente exemple când vine vorba despre a epata, întâlnit cu precădere la români, dar și în alte țări ale fostului bloc comunist, este cumpărarea de mașini scumpe, mari, de la branduri importante, chiar dacă resursele noastre nu o permit neapărat, chiar dacă avem locuințe modeste sau ajungem să muncim din greu și să ducem un trai restrictiv pentru a putea achita acea sumă sau alte datorii acumulate. Cu alte cuvinte, nu ne putem asuma cine suntem, care ne sunt limitele și, din frustrare față de propria persoană, încercăm să compensăm prin zugrăvirea de imagini false sau supradimensionate față de realitate și, în încercarea de a-i păcăli pe ceilalți, ajungem să ne păcălim pe noi înșine.

   Să avem curajul să ne privim în oglindă și să fim sinceri față de noi înșine, față de persona noastră și în ceea ce privește dorințele, capacitățile noastre și realitatea în care trăim. Să nu uităm că avem o singură viață, pe care e păcat să o pierdem alergând pentru a părea altcineva, când am putea-o trăi fiind noi înșine. Să ne împodobim pe noi și existența noastră cu ceea ce ne aduce nouă bucurie, cu ceea ce ne reprezintă în mod autentic și să avem grijă să nu picăm în capcana reclamei false. Să nu ne lăsăm cuceriți de ambalaje tentante, dar superficiale, de carton și să avem grija să nu ajungem ambalaje golite de orice fel de autenticitate și sinceritate. Să fim. Cu totul.

 

ERICA OPREA e absolventă a  UNAP – București, are delicatețea desenelor sale, e un talentat artist plastic, care transformă, cum spune, emoțiile în culori și este, desigur, absolventă de „Carabella”…