TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel Stănilă – Responsabilitatea – până unde?

 

Tot aud și văd în jur, mai aproape sau mai departe, oameni care se vaită de cum a ajuns societatea noastră, că nu mai suntem ca înainte, că nu mai respectă copiii pe părinți așa cum era odată, că nu-i mai respectă pe profesori cum îi respectau odată…  Și apar tot felul de sociologi/psihologi/deontologi și alți “ogi” – educați, societatea cultă/cultivată, bineînțeles – care încearcă să ne spună că totul este normal, că este roata vieții care se învârte și cum că societatea evoluează în felul acesta. Adică ne explică faptul că acest “rău” care ni se întâmplă, pe care îl blamăm și îl vrem eliminat, pe de o parte, este, de fapt, ceva rău, pe de altă parte, este normalitatea zilelelor noastre. Ceea ce mie, unul, mi se pare o contradicție în termeni.

Pe de o parte, suntem capabili să vedem că mergem într-o direcție gresită, însă nu suntem capabili să acționăm la persoana întâi. Așteptăm, reflexivi, să SE întâmple ceva de la “centru”: să SE reformeze educația, să SE crească nivelul de trai, să ni SE crească/mărească salariile, etc. Să SE depună acel efort în plus (bugetar, politic, etc.) pentru ca noi – în ansamblul nostru – să o ducem mai bine. Dar nu suntem capabili să depunem acel efort – în plus – pentru a NE educa în plus, pentru a NE crește nivelul professional – pentru a NE mări salariile, etc.

Suntem capabili să observăm faptul că elevii noștri nu ne mai respectă la clasă, dar nu suntem capabili să ne asumam răspunderea de a-i lăsa pe copii repetenți – ăsta poate fi, cred, unul din motivele pentru care profesorul nu mai este “ce a fost candva”. Un profesor ar trebui sa fie un Dumnezeu la el în clasă. Punct. Nu se poate să ajungă, de exemplu, un copil in clasa a VIII-a fără să știe măcar tabla înmulțirii și formele generale ale ecuației de gradul I și II. Spre surprinderea mea, am constatat – cu ani în urmă, ce-i drept (sper că între timp s-a remediat situația – nu mai activez în mediul didactic) – că în anul I de FACULTATE existau STUDENȚI (absolvenți de profil REAL) care erau străini de noțiunile de mai sus. Nu este posibil ca un copil să treacă clasa a II-a – maxim a treia – fără să știe tabla înmulțirii, sau să termine gimnaziul fără să știe formele generale ale ecuațiilor de gradul I și II. Iar dacă se întâmplă asta, mă scuzați, dar nu e vina copiilor, ci a profesorilor care permit acest lucru, nelăsând acesti copii repetenți. De ce ne este teamă de asta? Dacă un profesor este RESPONSABIL, poate cere o examinare “neutră” din partea inspectoratului pentru acel elev lăsat corijent/repetent, iar, în cazul în care copilul trece, să fie disponibil să-și dea demisia. Nu este posibil să permitem astfel de mizerii încă de la acest nivel – ce pretenții mai putem să avem pentru viitor în acest caz?

Trecând mai departe, la nivel comportamental, trecem încet în partea mai puțin educațională instituțional – aici referindu-mă la școala. Acest department aparține – vrei, nu vrei – familiei. Și aici avem iarăși probleme. Nu pot să mă pronunț în ceea ce privește generațiile trecute de părinți, însă, părinții prezentului par,de fapt, niste copii în vârstă. Așa cum un copil nu își asumă nici o răspundere pentru nimic – pentru că nu are capacitatea – așa nici parinții nu par a-și asuma răspunderea – pentru educația propriilor odrasle – pentru că par a trăi într-o bulă în care copilul este de fapt un Dumnezeu căruia trebuie sa i te închini și să-i satisfaci orice… orice! Doamne ferește să spui copilului NU la ceva. Noile “teorii educaționale – moderne” tind să elimine “NU”-ul din educația copilului și să îl înlocuiască cu orice altceva echivalent, astfel încât copilul să nu fie – Doamne ferește – traumatizat. Există cazuri extrem de diferite, când un copil poate – de la mama natură – să accepte o educație într-un anume sens, fără a fi nevoie de mijloace de coerciție – am întâlnit astfel de cazuri – rare, ce-i drept, dar există. Însă, în mare parte, fără un anume tip de coerciție, copiii – și chiar și oamenii mari, adulții – nu par să reacționeze pozitiv către o educație sau măcar o oarecare disciplină – și aici nu mă refer la materii de școală ci la disciplina in sine, de zi cu zi. Înainte era o vorbă: bate fierul cât e cald – asta se referea și la copii: cât timp sunt mici sunt maleabili, pot fi formați, educați. Mai târziu, după ce trec de vârsta pre (mai nou) adolescenței – e deja prea târziu.

Făceam, într-o discuție recentă cu niște prieteni, o paralelă între educația copiilor și (deh, “injiner”) magnetism. Dacă avem un pendul și într-o parte a lui avem un magnet, bila va tinde să nu mai atârne vertical ci va fi atrasă spre partea în care se află magnetul. Similar, și un copil va fi tras către valul “societații” – iar dacă societatea merge într-o direcție proastă, și copilul va fi atras într-o direcție greșită. Ce facem cu pendulul pentru a-l păstra în poziție vertical? – îi atașăm în partea opusă, un magnet cel puțin de puterea celuilalt, astfel încât, în final poziția lui să fie cea fireasca, verticală. Similar cred că trebuie procedat și în cazul copiilor: cât timp societatea oferă un exemplu prost, avem – sau ar trebui să avem – dacă nu obligația, măcar răspunderea, de a-l “demagnetitza” trăgându-l – prin (aproape) orice mijloace către calea de mijloc, dacă nu mai mult.

Per ansamblu, educația nu există numai la nivel instituțional ci – mai ales – la nivelul de bază al societății: familia. Cât timp nu înțelegem că educația pleacă de la cei 7 ani de acasă – “cum spuneau bătrânii”, putem să blamăm sistemul instituțional din toți rărunchii: vina pentru proasta educație a copiilor noștri este – de fapt – a noastră, a părinților. Trebuie numai să ne dăm seama de asta și să și FACEM ceva pentru asta! Doar conștientizarea (când – foarte rar- se întâmplă) nu este suficientă!