TABLETA DE DUMINICĂ: Costinel STĂNILĂ -Murim încet, dar în viteză…

N-avem timp, suntem într-o perpetuă criză de timp… Alergăm de la prima oră (relativă și aceasta, putând baleia de la 4-5 până la 10-11 dimineața, în funcție de persoană/ocupație) către serviciu, acolo altă criză de timp căci și șeful/managerul/clienții sunt și ei, la rândul lor, presați de timp. Dacă reușim să plecăm după programul regulmentar de la serviciu – și aici sunt norocoși cei care își permit acest lux – fugim repede – că doar n-om fugi încet, “festina lente” e un concept învechit, nu se mai poartă – după copii, să-i adunăm de pe la grădiniță/școală/after/bunici… – daca avem bone, avem, contra cost, bineînteles, un avantaj temporal in plus. După care încep activitățile educaționale adiționale: limbi străine (eventual cât mai multe și mai la modă: nordice (daneza, suedeza, norvegiana, finlandeza, chineza, japoneza, etc.), dansuri, gimnastică, instrument (pian, chitară, etc.) balet, patinaj, schi – și lista poate continua cu nici nu mai stii ce, numai să mai fie ceva – ceva cu care sa atragem copilul într-o activitate educațională. Nu contează dacă copilul are vreo chemare către activitatea respectivă, dacă vrea, dacă îi place… iar dacă nu îi place aia, nu-i nimic, îi găsim alta, numai să nu stea degeaba… În paranteză fie spus, de partea cealaltă, ca să se asigure prezența copiilor și în viitor, organizatorii creează și niște cvasi-examene/concursuri/serbări cu ocazia cărora copiii vor fi recompensați (contra cost, bineînțeles) cu câte o medalie/premiu/trofeu, chiar daca unii sunt departe de ceea ce s-ar numi performanță – ideea e să-i țină legați de activitatea respectivă, să vină și la anul căci, deh, au și ei de dat un raport de activitate – iar cum îl atragi pe copil cel mai ușor: păi cu ce spuneam mai sus – egoul copilului – iar de-al părintelui nu mai spun! – e cel mai ușor de gâdilat.  Închidem paranteza. Ajungem în cele din urmă acasă, mâncăm, în fugă, eventual, repede, ceva pentru ca apoi să ne grăbim cu copiii la băiță să ne spălăm repede ca să apucăm să mai citim, rapid și o poveste. În final le spunem copiilor hai, culcați-vă repede că mâine trebuie să ne sculăm de dimineață ca să o luam de la capăt…

În scurtele momente de respiro – mai în metrou, mai în mașină, la coadă la semafor/cumpărături, băgăm rapid un ochi în facebook să vedem ce se mai întâmplă cu prietenii noștri – virtuali, bineînțeles că de de-ăia în stil vechi oricum nu mai avem timp și oricum nu mai suntem unii pentru alții ce am fost cândva.

Așteptăm cu înfrigurare vacanța, concediul de odihnă, să ne liniștim. Aiurea – în cele câteva zile ce facem? Alergăm iarăși, și colo, și colo, să o vedem și pe aia, și pe aia, că doar na, ne întoarcem la munca și cu ce ne lăudăm? Am stat, m-am odihnit, am dormit? Nu – e de porc!

Știm instinctual că nu e bine ce facem – prea repede totul, o și recunoastem formal, însă nu facem nimic mai mult, nu avem puterea să ne smulgem… La prima tentativă de a o face ni se aruncă fel de fel de invective, suntem (des)calificati mai mult sau mai puțin voalat: nu ne dăm interesul pentru viața noastră, suntem limitați, retrograzi…

Alergăm să umplem material un gol sufletesc cu lucruri/acțiuni însă golul se adâncește proporțional/exponențial cu lucrurile adăugate. Ne creăm fiecare câte o bulă în care ne construim o casă în jurul căreia ridicăm ziduri înalte, să nu ne vedem din drum. Încercăm să umplem apoi această bulă cu nevoi superficiale în speranța creării unei imagini proprii cât mai apropiate de cea asteptata de lumea de dincolo de ziduri. Că nu ne place neapărat aceasta imagine – e mai puțin important, important este cum ieșim în lume, ce spune – mai pe față sau prin dos – lumea de dincolo de ziduri. Și, cu cât suntem mai capabili sa intrăm în personaj, cu atât mai mult ne ajută să ne creștem și să ne consolidăm poziția în societate. Căci trebuie să fim poziționați în forță, determinați și hotărâți – nu e loc de slăbiciune dacă vrei să fii acolo. Chiar dacă acum spunem că albul e alb iar mâine îi putem da o tentă de gri sau chiar negru curat – ideea e să fim/părem cât mai siguri pe noi. Cei din jur sunt la fel de duplicitari, nesiguri – nu vor avea curajul/tupeul să ne contrazică nici măcar in privința culorii. Sunt și ei, la rândul lor, grăbiți să-și ocupe/consolideze poziția iar o frondă fățișă ar fi o atitudine cel puțin riscantă.

Și, totuși, mâine o luam de la capăt… Începe o nouă săptămână, un nou stres, o nouă așteptare furibundă a “vinerii mici” (ziua de joi, de fapt), a sfârșitului de săptămână, a concediului, a sărbătorilor de iarnă, noului an – pentru care ne facem alte și alte planuri – care ne indepărtează pe noi… de noi. Căci noi – cine mai suntem noi? Oare mai suntem?