De la “a fost odată ca niciodată” până la “și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-așa”, viața noastră se desfășoară sinusoidal și parcurgem astfel, periodic stări mai puțin plăcute pe care le depășim mai mult sau mai puțin. În mod cert, fiecare pantă descendentă ne va lăsa un gust amar, va lăsa urme în psihicul nostru, de care vom fi conștienți mai mult sau mai puțin, în funcție de atenția pe care o acordăm evenimentului în sine și de implicarea noastră în înțelegerea cauzalităților care conduc la diferitele deznodăminte.
Cele mai elocvente exemple sunt, de exemplu din sport, atunci când, după un meci de tenis sau de fotbal/handbal/etc., jucătorul sau echipa urmăresc înregistrarea și încearcă să identifice care au fost cauzele unui eșec și încearcă, ulterior, o remediere a acestora. Este atitudinea cea mai potrivită pentru evitarea repetării acelorași greșeli.
Dacă încercăm, pe de altă parte – la nivel personal – o incursiune introspectivă în speranța identificării cauzalității unei situații defavorabile sau chiar traumatizante, aici s-ar putea să avem ceva dificultăți. Deși undeva, inconștient, istoria respectivului eveniment este înregistrată, mecanismele subconștiente de autoaparare a psihicului s-ar putea să ne blocheze o parte a informațiilor iar rațiunea să nu poată lămuri obiectiv cauzalitatea. Din acest motiv, uneori s-ar putea să nu avem capacitatea de a desluși obiectiv cauza unei probleme și, deși conștient încercăm să tragem concluzii de care suntem convinși că ar fi obiectiv-corecte, dintr-un alt punct de vedere, exterior nouă, s-ar putea să ne dovedim a fi de fapt, fără voia noastră, subiectivi. Nu discutăm în cazul de față despre subiectivismul conștient, când, deși avem datele în față, ne încăpățânăm să admitem că albul e alb și negrul este negru.
În cazurile în care, însă, introspecția are acces la toate informațiile, se pune și problema discernământului, care este, și el, supus greșelii, în funcție de capacitatea individuală de a analiza informațiile, capacitate care la rândul ei este determinată de mai mulți factori: intelectuali, educaționali, afectivi, etc. Presupunând că avem dotarea intelectuală pe care ne-am rafinat-o prin educație și avem și disponibilitatea implicării afective – introspecția nepasională ar fi oarecum searbădă de altfel – putem de-acum să încercăm să descoperim ce anume am greșit, dacă am greșit, ce putem face să evităm, în acest caz, să repetăm aceeași greșeală.
În anumite cazuri este posibil să nu fi greșit, și, totuși, să ne trezim la pământ: acestea sunt de cele mai multe ori cazurile în care ne-am ignorat presimțirile. Presimțirea este ceva ce ține de instinct, este ceva ce nu are la momentul respectiv o explicație logică, rațională, și, totuși, este poate semnul divin, dacă vreți, avertismentul interior că ceva este în neregulă cu o anume situație. De multe ori, însă, conștient sau inconștient motivat, ignoram aceste presimțiri și, cumulat cu alți factori – poate și externi – ajungem în situația stupefiantă ca, negreșind fundamental, să ne trezim pe acea pantă descendentă, daca nu chiar pe fundul prăpastiei.
Să presupunem că suntem acolo – jos. Ce putem face? Aici avem mai multe alternative mai mult sau mai puțin justificate, mai mult sau mai puțin logice, mai mult sau mai puțin onorabile. Un singur lucru este cert însă: Indiferent de ce alegere vom face, nimeni nu este îndreptățit să (ne) judece – în aceeași măsură în care nici noi, la rândul nostru, nu suntem îndreptățiți să judecăm pe nimeni, deoarece nimeni nu a urmat calea celuilalt astfel încât să poată înțelege contextul.
Unii putem să alegem să rămânem acolo jos, pe fundul prăpastiei – de fapt aici nu cred că este o alegere, ci o lipsă a alegerii, în absența puterii psihice de a mai mișca chiar și un deget.
Alții, aflați încă pe panta descendentă, dar ne-ajunși încă la punctul minim, se pot afla într-o dilemă: au două opțiuni – sus sau jos. În unele cazuri – cele fericite – persoanele respective își dau seama că plutesc în derivă și își găsesc resurse de a se redresa. În alte cazuri, însă, unii resimt o nevoie organică de a merge pâna la fund – este, dacă vreți, o necesitate de a vedea cât de negru poate fi dracul, iar de acolo să încerce, încet-încet, cărămidă cu cărămidă, să-și re-construiască un nou drum.
De pe fundul prăpastiei putem să ne ridicăm și să încercăm să evaluăm situația, pierderile, să ne uităm în oglindă și să ne aducem aminte de ce ne-a sfătuit prietenul inconștient numit presimțire și să înțelegem că, și noi, deși aparent nu este așa, suntem părtași la propriul eșec. De cele mai multe ori tendința/tentația este să găsim motivații și cauze exterioare, vinovați din exteriorul nostru asupra cărora să proiectăm cauzalitatea deficiențelor noastre și, în ultimă instanță, a deznodamântului tragic în care ne aflăm.
Este cazul, totuși, acum, măcar după ceasul al doisprezecelea, să ne luăm de piept cu noi înșine și, alături de prietenul amintit mai sus, să începem să gestionăm corect situația. Lucrurile nu vor mai fi la fel, purtăm pe față urmele infrângerii trecute, însă viitorul poate fi unul mai bun: unul poate mai bun decât îl idealizam pe cel dinaintea căderii, sau măcar mai bun decât neantul în care ne scăldam acolo, jos…
Facebook
WhatsApp
TikTok
