Într-un articol anterior făceam o incursiune introspectivă, încercând să dezvălui cauzele dezamăgirilor pe care le trăim precum și soluțiile, sau mai bine zis, opțiunile posibile pe care le avem la dispoziție pentru a le preîntâmpina sau depăși. Astăzi am să merg pe sensul opus și am să încerc să întorc oglinda spre propria noastră persoană – oare ce o să vedem? O sa ne placă? O sa stăm să ne admirăm la infinit sau, din contră, o să o întoarcem rapid în altă direcție, refuzând sau negând ceea ce vedem?
În general, tindem să ne înconjurăm de persoane pe care le considerăm dragi, apropiate, la care pretindem ca ținem relativ dezinteresat. Am folosit aici două cuvinte care vor stârni controverse în acest context: “pretindem” și “relativ”. De ce “pretindem” și de ce “relativ”? Nu este întotdeauna ceva conștientizat, de cele mai multe ori credem sincer că relațiile noastre sunt ingenue, însă, oameni fiind, avem fiecare păcatele noastre și influențăm negativ, uneori, fără voie, relațiile pe care le avem și la care ținem – mai mult sau mai puțin.
De cele mai multe ori, ne apropiem de persoane superioare nouă, de la care putem învăța ceva, care ne pot ridica într-un fel sau altul – putem privi acest aspect dintr-o perspectivă oarecum egoistă? Intelectul, importanța, calitățile celor de care ne apropiem ne dau cu timpul senzația că ne contagiază și pe noi doar prin simpla juxtapunere, iar egocentrismul ascuns ne ridica nasul undeva deasupra liniei ochilor, urmând ca, de acolo, de sus, să ne părem a fi egali sau chiar superiori. Uneori, însă, se mai poate întâmpla ca prietenii noștri, cu care mai ieri ne făleam, să mai facă și câte o greșeală, o boacănă, cu voie sau fără de voie. Iar atunci, încercând să ne prezervăm imaginea imaculată pe care (credem că) ne-am creat-o chiar prin alăturarea cu ei, ne dezicem de aceștia sau de relația pe care o ave(a)m cu ei, dezvăluindu-ne astfel chipul unui Iuda modern, dar având aceleași metehne.
Alteori, ne putem apropia de persoane mai puțin ajutate de soartă, față de care ne manifestăm noi altruismul, oferindu-le ajutor – și de această dată bucurându-ne interior că putem pune seara capul pe pernă cu liniștea și confortul unei fapte bune. Oare nu găsim și aici ceva de genul – hai să nu-i spunem egoism, dar măcar o urmă de vanitate? Din nou ne lovim de micimea omului din noi…
Mai putem aminti și de diferențele de opinie față de prietenii noștri. Având impresia că deținem adevărul absolut, se poate întampla, uneori, să mai și greșim, iar un prieten adevărat să fie acolo și să ne-o arate. Câteodată reacționăm greșit și nu apreciem încercarea respectivului de a ne repune pe șine și ne îndepărtăm – uneori chiar și numai din orgoliu, din nou trădând încrederea investită în noi și în relația noastră. Rareori reușim să ne dăm seama de greșeală și, din păcate, și mai rar o recunoaștem și acționăm în consecință.
Deci, Iuda trăiește, prin noi – să-l privim în oglindă și apoi să aruncăm piatra!
Facebook
WhatsApp
TikTok
