Realitatea este ceea ce se petrece cu noi în fiecare zi. Ne trezim, ne spălăm, mergem la grădiniță/școală/serviciu – ne întoarcem, ne mai jucăm, facem teme/exerciții/curat/mâncare… Rutina. Țaca-paca – e o expresie de care am aflat relativ recent și care se folosește drept răspuns când cineva te întreabă “Ce mai faci”, iar tu minți clasic: “Bine, tu?”. Uneori, unii au șansa să urmeze o grădiniță/școala/serviciu vocational(ă), prilej cu care au ocazia să-și petreacă ziua exact așa cum și-o doresc, dar acestea sunt cazuri relativ izolate și rezervate oarecum celor cu dare de mână, care își și permit un astfel de lux. În paranteză fie spus, în foarte multe cazuri vocațiunea li se urcă la cap și se tinde către înfumurare având ca punct terminus un sentiment de blazare / rutinare – ceea ce îi introduce și pe aceștia în lumea noastră cea de jos… Diferența este că acest specimen unicat a avut, cel putin cândva, sentimentul puterii, dominanței, conștiinta ca au fost “cineva”.
Da, acum mulți vor sări și vor spune: “Stai dom’le că asta cu “a fi cineva” e o chestie rea, egocentrică, ce nu ar trebui sa fie lăsată să muște din trupul virgin – pur al conștiinței proprii și că totul ar trebui să fie despre desăvârșirea ființei noastre – ceea ce nu neg: teoretic, cel puțin, așa ar trebui. Însă ce ne facem când ne chiorăie burta de foame, în cel mai rău caz, sau, cel mai frecvent – nu avem neapărat stomacul plin, dar nici nu dăm pe-afară de prea-bine.
“În viață suntem Regi și Pioni” – îi spunea Fernand Mondego Contelui de Monte Cristo / Edmond Dantes, parafrazându-l pe Napoleon Bonaparte. Și, cum de mici suntem inoculați cu ideea “princiară”, cu toții visăm să accedem către roialitate, însa status-quo-ul zilei ne arată în oglindă o imagine care nu ne este întotdeauna pe plac. Iar în aceste cazuri, în funcție de educația, caracterul și tăria fiecăruia în parte, ne scufundăm în povestea noastra individuală prin intermediul celor mai la îndemână mijloace: o carte sau o beție.
Da, iarăși mi se va arunca în geam cu ouă stricate și voi fi acuzat că încurajez beția – aș îndemna să se citească mai cu atenție mai departe: Nu fac asta – nu încurajez, nu îndemn pe nimeni să se lase în vraja lui Bacchus, doar încerc să evidențiez o cauzalitate – de care nu sunt neapărat străini nici cei care se grăbesc să dea cu pietre: oamenii slabi, lipsiți de capacitatea/puterea de a se autodepăși și care sunt striviți de greutatea de a fi pioni zi de zi, simt nevoia de a fi – chiar și pentru o clipă, regi, iar alcoolul este cel mai la îndemână mijloc de a-și atinge momentan și atemporal visul. Pentru un moment, chiar si pentru ei, timpul se opreste si sunt cine/ce isi doresc…
Întorcându-ne la polul opus, o opțiune mai “cultă” este o carte – care e drept, are și rolul de a te educa într-o oarecare direcție aleasă de tine, în cazul în care lectura urmărește, consecvent, un domeniu de interes. Însă beletristica, în afara efectelor pozitive ale dezvoltării vocabularului, dicției, imaginației și foarte multor altele asemenea, este tot o scufundare în aburul unei (altfel de) beții, dar tot beții: suntem, din nou, momentan, atemporal, cine/ceea ce ne dorim.
Din punctul meu de vedere cel puțin, momentan aș alege prima opțiune, pentru că, spre deosebire de beție, o carte reprezintă triumful speranței asupra experienței.
Iar dacă alegem să ne îmbătăm, măcar să încercăm să nu fim arțăgoși – nici beți, măcar, nu suntem regi…
Facebook
WhatsApp
TikTok
