Zero Day este o miniserie americană de televiziune, thriller politic creat de Eric Newman, Noah Oppenheim și Michael Schmidt pentru Netflix, regizată de Lesli Linka Glatter și cu o distribuție condusă de Robert De Niro. Este vorba despre un fost președinte care investighează un atac cibernetic devastator de tip zero-day în SUA. Serialul a fost lansat pe Netflix pe 20 februarie 2025. Personajul central este un fost președinte al Statelor Unite care primește puteri extraordinare de la succesorul său pentru a investiga un atac terorist cibernetic (fără precedent) asupra Statelor Unite, care a dus la mii de morți.
Filmul nu are o carte care să fii stat la baza lui. Povestea din cele 6 episoade este despre democrație, bună guverna(ță)re, relația dintre cele trei puteri în stat, dar mai ales despre relația dintre libertate și securitate. La ce suntem dispuși să renunțăm? Renunțăm la libertate când suntem atacați sau luptăm pentru a păstra ceea ce alții au câștigat pentru noi – libertățile civile și protecția legii? De aici derivă miza politică: cum reacționează statul democratic într-o criză care cere acțiune rapidă, dar pune în pericol libertățile fundamentale? Contextul este mult mai complex decât ne putem imagina, pentru că forma de manifestare a agresiunii are o tipologie neobișnuită. În termeni politici, serialul e un laborator de testare pentru teoria stării de excepție, așa cum a definit-o Carl Schmitt, ca acel moment în care ordinea constituțională e suspendată sub pretextul salvării ei.
De Niro joacă un fost președinte american retras din politică, adus înapoi în scenă pentru a conduce o comisie specială în contextul crizei. Personajul său nu e nici „erou clasic”, nici „răufăcător ocult”, ci un arhetip al politicianului veteran, prins între moralitate, vinovăție și rațiunea de stat, ceea ce îl umanizează. În epoca post-adevăr, puterea algoritmilor și manipularea percepției sunt elementele cheie. Astfel, serialul are o temă foarte actuală controlul narațiunii publice în condițiile în care tendința cetățenilor este să transforme democrația reprezentativă în democrație participativă. Cu toate acestea, în mod real, nu reușesc decât să stea ascunși în spatele unui pseudo-anonimat, pe rețele de socializare. Acest aspect nu este înțeles pe deplin de personajul principal, care alege să folosească o agendă simplă, din hârtie. M-am gândit de ce face asta, iar concluzia la care am ajuns este că se protejează de tăvălugul fără sens al cenzurii prin hiper informație. Guvernul, presa și platformele digitale devin actori de propagandă concurenți. Fiecare creează „realitatea proprie”, iar cetățenii aleg în ce lume vor să creadă. Aceasta trimite direct la teoriile despre „societatea post-adevărului” ale lui Habermas și Byung-Chul Han.
Jurgen Habermas nu folosește direct sintagma „societatea post-adevărului”, dar abordează o critică complexă a crizei comunicării și legitimității în societatea contemporană. De asemenea, în epistemologia acestuia, crizele actuale sunt văzute din perspectiva unei crize de legitimitate, economică, de motivație și de raționalitate, ceea ce conduc la alienarea capacității societății de a păstra un sens comun și duce la fragmentarea adevărului și la preeminența discursului afectiv, tribal sau manipulator în spațiul public.
Byung-Chul Han scria că societatea oboselii are o perspectivă care pune accent pe alienare, fragmentare și epuizare autoimpusă, cauzate de globalizarea digitală, atomizarea suferinței și disoluția reperelor comune pentru adevăr. La el, societatea oboselii e civilizația care și-a pierdut negativitatea, adică puterea de a spune „nu”, iar fără „nu”, nu mai există nici libertate, nici adevăr, nici spirit.
În contextual serialului, folosind cheia data de acest din urmă autor, avem definiția omului contemporan ca „subiect de performanță” (Leistungssubjekt). El nu mai are un stăpân, ci o voce interioară care îl împinge continuu spre productivitate, succes, vizibilitate. Cartea acesta a văzut lumina tiparului la Editura Contrasens, în anul 2024, în excelenta traducere a Mirelei Iacob.
Dar aceasta este doar o perspectivă a serialului. Se vede că scenariștii sunt versați în subiecte ample, educați academic, cu înțelegerea democrației (în special cea de tip american -votantul are pistol acasă și crede în etica protestantă) și că înțeleg foarte bine culoarele puterii statale autentice. Miniseria are și o perspectivă mai evidentă față de ceea ce am scris până aici și anume despre guvernanță și anomie. Adevărații gânditorii au înțeles că legea, oricât de bună ar fi, nu poate prevedea totul, iar orice sistem juridic se confruntă, mai devreme sau mai târziu, cu situații-limită: război, pandemie, criză energetică, atac cybernetic. Cinematografic se dramatizează exact această ruptură: un stat democratic paralizat de o criză informatică globală, în care liderii se văd obligați să acționeze „în afara regulilor”, pentru a salva sistemul.
Aceasta este, în esență, „problema filosofică a stării de excepție”, care unește trei gânditori separați de secole. Primul este Machiavelli, care formulează pentru prima dată doctrina necessità si ragion di Stato (rațiunea de stat). El afirmă că „trebuie să învățăm să nu fim buni, când menținerea statului o cere.” (Principele, cap. XV). Făcând această afirmație se introduce noțiunea de necesitate politică, iar acum apare momentul în care conducătorul trebuie să încalce normele morale sau juridice, pentru a salva ordinea însăși. Întrebare este dacă merită sau dacă la finalul crizei liderul acceptă reducerea puterilor acordate. Trecerea de la rațiunea de stat la suveranul decident am găsit-o la Carl Schmitt în Teologia politică (1922). Eu am acasă ediția din 1996, apărută la Editura Universal Dalsi. Schmitt reia acest principiu machiavelic și îl traduce într-un limbaj juridic modern, astfel: „Suveran este cel care decide asupra stării de excepție.” Această idee se poate structura în alte trei: 1. decizia precede norma ceea ce înseamnă că, în criză, legea nu mai e sursă de ordine, ci decizia politică constituie această sursă; 2. excepția prin criză revelează natura puterii adevărate sau autentice, tradus în cuvinte mai profane, doar în momentul suspendării legii se vede cine deține puterea reală; 3. orice ordine juridică se sprijină pe o decizie originară extra-juridică, adică rezoluția inițială de a transforma ceva în normă juridică are o sursă naturală. Cred că se poate concluziona că este evidentă dispariția statului de drept și dispariția libertăților civile, revenind în 1929 – 1933…
Preferatul meu este Giorgio Agamben. Acest filosof este contemporan și a abordat mijloacele modern de comunicare, așa că îl găsiți și pe Youtube și pe Tik-Tok. El definește în Homo Sacer și Stare de excepție ideea de excepți ca paradigmă a modernității. Cărțile le găsiți la Editura Tact. În esență, el afirmă: „Guvernarea modernă nu mai este exercitarea legii, ci gestionarea excepției.” El observă că statele contemporane (în special după 11 septembrie) trăiesc într-o stare de urgență permanentă, în care drepturile pot fi suspendate indefinit în numele securității. Agamben arată că cetățeanul devine cantitate neglijabilă (bare life – vita nuda), obiect administrativ, fără protecție reală, iar excepția e construită și apoi normalizată prin frică: terorism, pandemie, atacuri cibernetice, crize energetice. Statul de drept dispare, pentru că cea mai mica încălcare a drepturilor și libertăților face să dispară în totalitate protecția. Astfel, legea nu mai e abolită, ci pusă între paranteze, rămânând activă, dar inoperantă.
Vă recomand să vedeți serialul pentru că arată cum acest mecanism devine seducător: ordinea e menținută, dar libertatea e pierdută fără zgomot. Iar în final, Zero Day nu e un simplu thriller, ci o parabolă despre sfârșitul statului de drept atunci când excepția devine metodă de guvernare. Un stat care nu mai poate opri mecanismul de urgență și pentru care criza devine metoda de guvernare…
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
