„Dacă vrei să dobândești puterea de a suporta viața, fii gata să accepți moartea.” – Sigmund Freud
Moartea este o constantă importantă a existenței umane. În jurul ei s-au scris multe și este punctul de plecare în construcția ideologiei majorități religiilor cunoscute. Are propria perspectivă metafizică, alături de marile subiecte ale domeniului. Cartea de astăzi se numește The Denial of Death (Negarea morții) și este scrisă de Ernest Becker, iar filmele sunt două: Annie Hall, creația lui Woody Allen, și A șaptea pecete, creația lui Ingmar Bergman.
Am să încep cu cea mai elocventă replica despre moarte pe care mi-a dat-o, până astăzi, cineva. Replica este următoarea: „Dumnezeu ne-a făcut perfecți în natură noastră, după chipul și asemenea Lui. Deci, El fiind nemuritor, una dintre puținele experiențe pe care omul nu le poate înţelege (aici a se înțelege a trăi ) este experiența morții, pentru că nu le avem în ADN!” Noni, căci așa îl cunoaștem pe prietenul meu, este preot. Se impunea precizarea, pentru ca cititorul să înțelegă pe deplin afirmația.
Perspectivele cărții și cele ale filmelor sunt deosebite, fără a fi neapărat divergente. Negarea morții a apărut la Editura Profile Books, iar eu am cumpărat-o de pe un site on-line de specialitate. Negarea morții este o lucrare de psihologie și filosofie din 1973 a antropologului cultural Ernest Becker, în care autorul tratează din mai multe perspective problema morții și modul în care ne influențează existența. De-a lungul lecturii, este evidentă influența lui Kierkegaard, Sigmund Freud, Norman O. Brown și Otto Rank. A fost distins cu Premiul Pulitzer la două luni după moartea sa.
Premisa de la care se pleacă în Negarea morții este că civilizația umană a dezvoltat un mecanism de apărare elaborat, simbolic, împotriva cunoașterii propriei mortalității, care la rândul său acționează ca răspuns emoțional și intelectual la mecanismul nostru de supraviețuire. Becker susține că există o dualitate primară în existența umană între lumea fizică și lumea simbolică ce dă sens umanității. Astfel, întrucât umanitatea are o natură dualistă constând dintr-un eu fizic și un eu simbolic, suntem capabili să transcendem dilema mortalității prin eroism, concentrându-ne atenția în principal asupra sinelui nostru simbolic. Această focalizare de sine simbolică ia forma unui „ proiect de nemurire ” (sau „ causa sui” proiect), care este în esență un sistem simbolic de credință care asigură sinele propriu-zis că este considerat superior realității fizice. Trăind cu succes în condițiile proiectului nemuririi, oamenii simt că pot deveni eroici și, de acum, pot face parte din ceva etern: care nu va muri niciodată în comparație cu corpul lor fizic. Acest lucru, la rândul său, dă oamenilor sentimentul că viața lor are sens, un scop și sunt semnificative în marea schemă a lucrurilor. Proiectele de nemurire sunt o modalitate prin care oamenii gestionează anxietatea de moarte.
Cu toate acestea, unii oameni vor consuma alcool sau droguri pentru a scăpa de anxietate în fața morții. Alții vor încerca să gestioneze teroarea morții ignorând problema și „tranchilizându-se cu banalul” (un termen pe care Becker l-a împrumutat de la Kierkegaard).
Becker susține că arbitrariul proiectelor de nemurire inventate de om îi face să fie în mod natural predispuși la conflicte. Când un proiect de nemurire intră în conflict cu altul, acesta este în esență o acuzație de „greșeală a vieții” și, astfel, stabilește contextul atât pentru comportamentul agresiv, cât și pentru cel defensiv. Fiecare parte va dori să demonstreze că sistemul său de credință este superior, un mod de viață mai bun. Astfel, aceste proiecte de nemurire sunt considerate un motor fundamental al conflictelor umane, cum ar fi în războaie, fanatism, genocid și rasism.
O altă temă care se întinde pe tot parcursul cărții este că „sistemele-erou” tradiționale ale umanității, precum religia, nu mai sunt convingătoare în epoca rațiunii. Cu toate acestea, el a susținut că pierderea religiei lasă omenirea cu resurse sărace pentru iluziile necesare. Știința încearcă să servească drept proiect de nemurire, lucru pe care Becker crede că nu îl poate face niciodată, deoarece nu este în măsură să ofere semnificații plăcute și absolute vieții umane. Cartea afirmă că avem nevoie de noi „iluzii” convingătoare care să ne permită să ne simțim eroici în moduri agreabile. Cu toate acestea, Becker nu oferă niciun răspuns definitiv, în principal pentru că el crede că nu există o soluție perfectă. În schimb, el speră că realizarea treptată a motivațiilor înnăscute ale umanității poate ajuta la crearea unei lumi mai bune.
Cartea a avut, de asemenea, un impact cultural larg dincolo de domeniile psihologiei și filosofiei. Cartea și-a făcut apariția în filmul lui Woody Allen, Annie Hall, atunci când personajul principal obsedat de moarte, Alvy Singer, o cumpără pentru prietena lui Annie. A fost menționat de Spalding Grey în lucrarea sa It’s a Slippery Slope. Fostul președinte al Statelor Unite, Bill Clinton, a citat Negarea morții în autobiografia sa din 2004 Viața mea. Dramaturgul Ayad Akhtar îl menționează în piesa sa, Disgraced, câștigătoare a Premiului Pulitzer.
A șaptea pecete (în suedeză Det sjunde inseglet – The Seventh Seal) este un film dramatic și fantastic din 1957, în regia și scenariul lui Ingmar Bergman. Acțiunea se petrece în Peninsula Scandinavă, în perioada evului mediu, unde domneau ciuma și disperarea. În acest decor, se întoarce din cruciadă nobilul cavaler Antonius Block. Pe plajă, la întoarcerea sa, îl așteaptă Moartea, care voia să îl ia cu ea în acel moment. Cavalerul îi propune o partidă de șah, pentru a-și prelungi astfel viață cu câteva zile. Jocul se desfășoară redând cursul a diverse întâlniri dintre cavaler și Moarte. În timp ce partida de șah continuă, Antonius și pajul său Jons, traversând teritoriile peninsulei, întâlnesc multe persoane care, pradă fricii de moarte se supun unor practici violente pentru a se purifica de păcate, dar și persoane care vor să își satisfacă plăcerile personale înainte de a muri. Cavalerul întâlnește astfel o familie de acrobați, care par a nu-și da seama de tragedia ce îi înconjoară, fiind uniți de iubire și respect reciproc. Aceasta întâlnire îl ajută pe Antonius să își regăsească credința în Dumnezeu și acceptă să moară sacrificându-se pentru a salva familia acrobaților. Moartea nu câștigă jocul cu Antonius în condiții de egalitate. Într-adevăr Antonius, cu o mișcare a brațului, lovește piesele de șah în mod intenționat și le face să cadă, susținând că nu mai știe cum erau aranjate. În acest mod distrage atenția Morții și permite familiei de acrobați să fugă. Cavalerul se reîntoarce acasă unde îl aștepta soția sa și, în timp ce stau la masă cu tovarășii de călătorie (pajul, o femeie salvată de acesta, un fierar și nevasta acestuia), apare Moartea să îi ia.
Tematica cea mai importantă a filmului este raportul dintre om și Dumnezeu înaintea vieții efemere, prezentată prin intermediul unui parcurs în care protagonistul se confruntă cu teama și disperarea oamenilor în față morții, o teamă ce poate fi înțeleasă ca lipsă de credință. Un proverb italian spune: „La sfârșitul jocului (de șah) și regele, și pionul intra în aceeași cutie„. Cred că asocierea dintre șah și moarte există de ceva vreme, iar alegoria e foarte puternica sub forma inegalabilei pelicule a lui Bergman.
,,Det Sjunde inseglet” este un film al întrebărilor fără răspuns, al încercării de a cuprinde cu ,,ochii”, fie și cei ai minții, lucrul cel mai neînțeles de mulți dintre noi, văzut de puțini, de cei speciali, condamnați de a nu fi înțeleși de limitele conștiintei umane indiferent care ar fi acelea. Întruchiparea morții reprezintă un punct de maxim interes, în care se ajunge la un simbolism zguduitor, dar care, contrar unei ideii preconcepute, nu reprezintă perspectiva negativă, ci necesitatea și certitudinea oferite de spiritualitatea prin sau întru divinitate. Celălalt film este un pic mai „ancorat” în vremurile noastre, iar personajul principal are multe ”frici”. Este un film vorbit, aproape un monolog al lui Woody Allen: Annie Hall.
Annie Hall (1977) este considerat o comedie romantică. Este regizat de Woody Allen după un scenariu scris de acesta în colaborare cu Marshall Brickman. Rolurile principale sunt interpretate de Allen și Diane Keaton. În realitate, sub masca comediei se ascunde esența crizei vârstei mijlocii, și anume teama de moarte. De altfel, Allen a descris filmul ca fiind „un punct de cotitură important” pentru că a introdus un nivel de seriozitate în filmele sale care nu era prezent în farsele și comediile pe care le regizase anterior. Filmul este axat, ca întotdeauna, pe relaţiile de cuplu, însă această peliculă este tributară „fricilor”. Teama de „final” îl face să caute o încheiere a poveștii în care se simte confortabil. Allen face teatru în film, reluând scena despărțirii din film şi transpunând-o în film, ca repetiția unei scene dintr-o piesă de teatru, creând un final alternativ. Totul se rezumă la ce spune unul dintre personaje, într-una dintre scenele de final, reluată și în scena de teatru de un personaj conceput artificial, ca un alter ego, Mi-ai dat numai cărți ale căror titluri conțineau cuvântul „moarte”.
Annie Hall a câștigat patru premii Oscar la festivitatea organizată la 3 aprilie 1978. Producătorul Charles H. Joffe a obținut Premiul Oscar pentru cel mai bun film, Allen pentru cel mai bun regizor și, alături cu Brickman, pentru cel mai bun scenariu original, iar Keaton pentru cea mai bună actriță. Allen a fost nominalizat și la premiul pentru cel mai bun actor, dar a pierdut în fața lui Richard Dreyfuss din Adio, dar rămân cu tine.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
