Basmele exprimă cele mai precise și mai simple expresii ale proceselor inconștientului colectiv și reprezintă arhetipurile în cea mai simplă și concisă formă. Este acel factor care ne permite să accesăm cheia de înțelegere a proceselor care se petrec în inconștientul colectiv. Basmul însuși, ca structură narativă, oferă cea mai bună explicație a arhetipului pentru că, în înțelesul basmului este conținut arhetipul în totalitatea motivelor sale conectate la firul poveștii.
Sigmund Freud crede că „personalitatea noastră şi modul în care ne raportăm la viaţa de relaţie ca adulţi se formează în prima parte a copilăriei. În funcţie de modul în care copilul în relaţie cu ambii părinţi este ajutat să depăşească anumite etape «conflictuale» ale dezvoltării sale, el va reuşi să se formeze armonios şi echilibrat”.
Românul are câteva basme care rivalizează cu mitologia universală. Complexitatea spirituală românească este construită dintr-un un sincretism creștin, grefat pe o mitologie locală deosebită, dar mai ales trăită.
Subiectul tabletei de astăzi este basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Este o poveste din folclorul românesc, culeasă de Petre Ispirescu și introdusă în colecția Legende sau basmele românilor. A fost republicată în numeroase culegeri de povești, de exemplu în Povești nemuritoare sau în volumul Tinerețe fără bătrânețe, din colecția Arcade, Editura Minerva, 1985
Acest basm a fost ecranizat de Elisabeta Bostan în anii 60. Subiectul abordat este povestea omului în lupta cu destinul implacabil și care are întotdeauna ca sfârșit moartea. Peripețiile lui Făt-Frumos sunt încercările omului de a lupta cu timpul și involuntara sa acțiune asupra noastră. Chiar dacă vi se pare un basm simplu și scris într-un limbaj plin de arhaisme, am să spun că am găsit multe similitudini cu Epopeea lui Ghilgameș. Considerată cel mai vechi text despre viața citadină, având, probabil, în forma primitivă în jur de 3600 de versuri, din care au rămas aproximativ jumătate, Epopeea lui Ghilgameș este o operă babiloniană alcătuită pe baza unor vechi poeme și balade sumeriene.Textul epopeii, descoperit în biblioteca lui Assurbanipal, este mult mai tardiv decât sursele inițiale. Traducerea românească a epopeii, realizată de Virginia Șerbănescu și Alexandru Dima, se bazează pe traducerea din 1961 a lui René Labat (tabletele I-XI) și pe traducerea lui G. Contenau (tableta XII). Deși s-a pierdut aproximativ jumătate din epopee, imaginea a ceea ce reprezintă aceasta, din punct de vedere cultural, este aproximativ întreagă.
Alexandru Dima, în prefața traducerii, scria despre Epopeea lui Ghilgameș astfel: „Mai veche decât Iliada și Odiseea, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă vitejiile și suferințele lui Ghilgameș, legendarul rege al Urukului, avea să-și ia locul de cinste – orânduită în douăsprezece tablete numerotate cu grijă – în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, în cel din întâi veac înaintea erei noastre. Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele homerice pentru Grecia celui dintâi mileniu înaintea erei noastre: glorificarea unui erou, chintesență a bravurii poporului său.”
Și basmul românesc este o fărâmă de mitologie din timpuri imemoriale, care în mod evident precede tradițiile creștine. Povestea am citit-o cu toții, pentru că este obiect de studiu la școală. Victor Kernbach interpreta în Dicționarul de mitologie generală că „Tinerețe fără bătrânețe” este „un mit prezent în multe zone mitologice, relativ la timpul relativist și la raportul diferențiat între timpul obiectiv al lumii din realitatea imediată și timpul subiectiv al eroului care suportă o translație pe alt tărâm, unde vremea se scurge mai încet decât în lumea terestră comună.”
Tema e prezentă în toate religiile, începând cu unele apocrife biblice. Când îngerul îi spune lui Isaia, în cer: „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani” , profetul se înspăimântă de trecerea biologică a timpului, dar îngerul precizează: „Nu vei fi bătrân!”(apocriful slavon Vedenia lui Isaia, sec. II-III). În China a circulat, încă din sec III, povestea călătoriei paradoxale a împăratului Mu pe muntele Kunlun, care simte diferența între durata călătoriei și durata timpului de acasă.
În basmul românesc Făt-Frumos e sfătuit la plecare, de zâne: „Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani și chiar tu, ducându-te, ne temem că nu te vei întoarce”. Găsind acasă ruine și întrebând de părinți, oamenii îi spun că „bunii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri”, iar călătorul e contrariat: „Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici!”
Ideea regenerării biologice a omului și a existenței lui post-istorice este reluată și de Mircea Eliade în nuvela „Tinerețe fără tinerețe”.Această poveste se subscrie unei concepții filosofice asupra existenței umane. Concepția este prezentată narativ și nu tehnic, pragmatic. Este construită prin intermediul gesturilor simbolice pe care le fac personajele. Identificăm de-a lungul firului epic: refuzul personajului principal de a se naște trimite la ideea că viața nu ar fi decât un drum amar, plin de obstacole și umilințe, o sursă de insatisfacții și nu de fericire, faptul că același personaj principal intră din întâmplare pe „Valea Plângerii” și își pierde astfel dreptul la nemurire și la tinerețe veșnică trimite la ideea că niciun om, oricât ar fi el de dăruit de soartă, nu scapă de greutățile vieții, iar sfârșitul eroului, faptul că el este luat din această lume de „Moartea lui” și nu de vreo altă „Moarte” sugerează ideea că orice om are un destin al său, de care nu se poate elibera, orice ar face.
Ecranizarea s-a concretizat într-un film fantastic din 1969, regizat de Elisabeta Bostan. Rolurile principale au fost interpretate de actorii Carmen Stănescu, Emanoil Petruț, Mircea Breazu și Anna Széles. Scenariul este realizat tot de Elisabeta Bostan. Aceasta dovedeşte inventivitate în relatarea întâmplărilor, preluând mai multe elemente din poveştile populare româneşti. Interpretările sunt bune, iar decorurile inspirate. Un film reușit despre care Tudor Caranfil scria în Dicționar de filme românești că: „Filmul nu e o simplă adaptare după basmul cules de Petre Ispirescu, ci mai curând o chintesență a poveștii populare românești. Autoarea vădește îndrăzneala de a figura, cu inventivitate, abstracția folclorică, de a comenta și traduce cinematografic expresii populare ca, de pildă, „a depăna timpul” întrupată de un Moș Vreme cu uriașa sa roată pe care, cu îndrăzneala zănatică a vârstei, Făt-Frumos încearcă s-o oprească din mers, sau doina trist șuierată din frunză care nu numai că înmoaie inimile, dar face să cedeze până și tăria frânghiilor care l-au ținut pe erou. Chiar imaginea acelui armăsar zburător care deschide genericul cuprinde ceva din elanul etern al basmului românesc.”
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut foarte mult cum este prezentat în mitologia populară românească personajul care deține secretul nemuririi și modul în care cel care capătă nemurirea este învins de propria animalitate. În Epopee este Utnapiștim, cel care a supraviețuit potopului, în basmul românesc este zâna care „hrănește niște lighioane” (animale mitice, probabil ce au supraviețuit potopului). Ambii au parte de un factor declanșator al dramei și pierd nemurirea datorită unui animal.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
