Ceea ce numim sfârșit este începutul; locul de unde începem este locul la care ne întoarcem.
-T.S. Eliot, Four Quartets
Oricât mi-am dorit, nu am terminat nicio carte săptămâna asta. Am fost mai ocupat decât în mod normal și nu am văzut vreun film sau serial demn de comentat. Am văzut două seriale pe Netflix. dar nu cred că am suficiente elemente să facă obiectul unei tablete. Unul despre un copil de 17 ani, care se înrolează în armata americană, la Marines, prin 1990-1991, când homosexualitate era motiv de cercetare penală a soldatului. Dar subiectul nu este acesta, ci este despre niște adolescenți care își caută locul în lume. Urât este că pășesc în lume prin duritatea instrucției militare, ceea ce m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui David R. Hawkings despre nivelul 175 al energiei și anume Mândria. El consideră că „Mândria care se situează la nivelul energetic 175 are suficiente energie pentru a pune în mișcare Marina Statelor Unite”. Acesta este nivelul spre care tinde majoritatea oamenilor de astăzi. Oamenii încearcă un sentiment pozitiv atunci când ating acest nivel, spre deosebire de cel pe care îl experimentează în cazul câmpurilor energetice mai joase. Această înălțare a stimei de sine constituie balsamul tuturor suferințelor îndurate la nivelul inferior al conștiinței. Mândria arată bine și știe acest lucru, defilând semeț prin Marea paradă a vieții. Mândria este tot atât de departe de rușine, vinovăție sau frică, precum disperarea vieții de ghetou față de mândria de a face parte dintr-un corp de elită cum este cel al Marinei. Mândria are, în general, o reputație bună și este încurajată din punct de vedere social. Cu toate acestea, după cum vedem din schema nivelurilor conștiinței, este suficient de negativă pentru a rămâne sub nivelul critic de 200. Din acest motiv, Mândria se simte mai bine numai dacă este pusă în contrast cu nivelul de inferioritate. Mândria este defensivă și vulnerabilă pentru că depinde de condiții exterioare în lipsa cărora poate reveni la un nivel inferior. Un eu supraevaluat este vulnerabil, Mândria rămâne slabă, pentru că poate fi dărâmată de pe piedestalul ei, devenind rușine. Acesta este, de fapt, pericolul ce alimentează temele legate de pierderea Mândriei. Ea este divizibilă și dă naștere facționalismului, iar consecințele acestui fapt sunt costisitoare. S-a murit destul de adesea din rațiuni ce țineau de mândrie. Armatele s-au măcelărit cu regularitate pentru alt aspect al mândriei, numit naționalism, războaie religioase, terorismul politic și bigotism. Istoria teribilă a Orientului mijlociu și a Europei centrale toate acestea sunt prețul mândriei pe care fiecare societate îl plătește. Partea inferioară a mândriei este aroganța, negația și refuzul. Aceste caracteristici blochează dezvoltarea. În Mândrie refacerea din dependența dată de patimi este imposibilă, pentru că sunt legate problemele emoționale sau defectele de caracter. De altfel, toată problema negării este una legată de mândrie. Astfel, mândria se constituie într-o predică foarte vizibilă pe drumul dobândirii adevăratei puteri care va pune în locul mândriei adevăratul prestigiu și măreție. Scena finală este magistrală și lasă loc de va urma…
Există și o carte la acest serial și are titlul The Pink Marine. Este scrisă de Greg Cope White.
Nu am auzit de el până nu am văzut serialul.
Am mai văzut un serial fantastic care se petrece în Franța medievală, Povestea unui ucigaș plătit devenit mercenar și a fiicei sale. O poveste frumoasă despre credințe vechi panteiste și pline de ritualuri „păgâne”, dar și despre biserica-stat care își protejează interesele… Sunt prezenți baroni locali cu armate private, care se aliază prin căsătorii, iar modul lor de a conduce are josnicia și ticăloșia ca fundament. Fiind un film european, nu aveam mari așteptări, dar a avut buget mare. M-am gândit că pe francezi îi ajută și faptul că au o grămadă de castele. Dar am aflat că a fost filmat în Ventimiglia, în Italia, la Menton, Nisa, Cannes și Perpignan în sudul Franței, precum și la Barcelona și Valencia, în Spania. Scenariul este bun, chiar foarte bun, cu acțiune imprevizibilă, mai ales la final. Scenariștii s-au documentat bine și istoric și mistic. Serialul se vrea miniserie și lasă loc de un sezon doi. Nu prea mi-a plăcut personajul Nero, pentru că nu are pic de dezvoltare personală pe parcursul sezonului. Urmează același cod moral până la final. Acțiunea se petrece în Franța, în anul 1504. Néro (Pio Marmaï), un asasin nemilos și cinic, se reîntâlnește în mod neașteptat cu fiica sa Perla, abandonată la naștere. Vânați de forțe întunecate, tatăl și fiica se văd obligați să înceapă o călătorie epică, alături de un grup pestriț de însoțitori. Fiecare dintre cei care îi însoțesc pe cei doi au un talent aparte. Pe drum, prins între răzbunare și ispășire, Néro se confruntă cu alegerea supremă: să se salveze pe sine sau să-și salveze fiica și lumea întreagă.
De menționat că este frumos construită ideea de apocalipsă, cele două perspective fiind, de la început, antagonice. Sensul universal al Apocalipsei, care în tradițiile mai vechi (și în esoterismul autentic) nu înseamnă sfârșitul lumii, ci sfârșitul separării, dezvăluirea (apokálypsis, revelare…) este prezent în miniserie. Chiar mai mult, este relevată ideea că societățile trăiesc catastrofe atunci când contrariile neintegrate (umbra, puterea, frica) se descarcă arhetipal(Jung).
Cumva am găsit relevantă bucățica din Apocriful lui Ioan și din Evanghelia după Toma, unde se spune: „Când cele două vor deveni una, și interiorul ca exteriorul, atunci veți intra în Împărăție.” Aceasta este definiția gnostică a Apocalipsei.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
