Solaris este un roman filosofic de ficțiune din 1961, al scriitorului polonez Stanisław Lem. Cartea se axează pe temele naturii memoriei umane, experienței și inadvertenței comunicării între speciile umane și non-umane. Romanul a fost transpus cinematografic de trei ori: în 1968, regizat de Boris Nirenburg, respectând îndeaproape cartea și menținând accentul pe planetă, mai degrabă decât pe relațiile umane; în 1972, în regia lui Andrei Tarkovski, respectând vag cartea și accentuând pe relațiile umane și în 2002, regizat de Steven Soderbergh, cu George Clooney și produs de James Cameron, mergând, de asemenea, pe relațiile umane și neglijând temele sugerate de Lem.
Romanul povestește despre imposibilitatea stabilirii unei comunicări adecvate între specia umană și una non-umană. El reprezintă una dintre explorările filosofice ale lui Lem pe tema limitărilor antropomorfice ale omului. Povestea este despre tentația eșuată a umanității de a stabili o modalitate de comunicare cu o formă de viață extraterestră de pe o planetă îndepărtată, Solaris. Suprafața ei este aproape în întregime acoperită cu un ocean care se dovedește a fi un organism planetar – ceea ce inițial par a fi valuri, se vor dovedi echivalentul contracțiilor musculare. Cartea este scrisă la persoana întâi de Dr. Kris Kelvin, de profesie psiholog. Personajul principal sosește pe stația de cercetare științifică, una care plutește deasupra oceanului cu ajutorul generatoarelor anti-gravitaționale. Savanții au studiat planeta și oceanul său decenii la rând, ajungând în cele din urmă doar să înregistreze fenomenele complexe petrecute la suprafața oceanului. Până la acea dată, ei ajunseseră să clasifice fenomenele cu ajutorul unei nomenclaturi elaborate, fără a înțelege sensul lor științific real. Cu puțin timp înainte de sosirea lui Kelvin, membrii stației supun oceanul unui experiment agresiv, prin intermediul unui bombardament cu raze X. Rezultatele experimentului sunt neașteptate, conducând la traume psihologice pentru fiecare individ în parte. În interiorul stației s-au materializat prezențe antropomorfe, iar oceanul reacționează la această agresiune care nu relevă ceva legat de natura oceanului și expune aspectele profunde, ascunse, ale personalității savanților. Atât cât pot fi înțelese acțiunile oceanului, se pare că acesta testează mințile savanților, confruntându-i cu cele mai dureroase și reprimate gânduri și amintiri, lucru realizat prin materializarea unui simulacru fizic uman. Kelvin se confruntă cu amintirea soției lui moarte și cu vina pentru suicidul ei. După refuzul inițial, se vede implicat emoțional în această situație ireală. De altfel, Lem însuși, în mai multe interviuri, a remarcat că niciuna dintre versiunile filmului nu se axează pe oceanul Solaris: „…din ce cunosc eu, cartea nu este dedicată problemelor erotice ale oamenilor din spațiul cosmic… În calitate de autor al lui Solaris îmi voi permite să repet că am vrut numai să creez o viziune a unei întâlniri umane cu ceva care cu siguranță există într-o manieră puternică, dar nu poate fi redus la concepte, idei sau imagini umane. De aceea, cartea a fost intitulată ”Solaris” și nu „Iubirea în spațiul cosmic”. (Stanislaw Lem, Stația Solaris (8 decembrie 2002).
Tot într-un interviu, Tarkovsky recunoaște aceste diferende, afirmând: „În contradicție cu ideea inițială a lui Lem, pentru că eu eram interesat de problemele vieții interioare, de probleme spirituale, ca să spun așa, și el era interesat de coliziunea dintre om și Cosmos, Necunoscutul cu literă mare „N”. Aceasta este ceea ce îl interesează. Într-un sens ontologic al cuvântului, în sensul problemei cunoașterii și al limitelor acestei cunoașteri – este vorba despre asta. El a spus chiar că omenirea a fost în pericol, că a existat o criză de cunoaștere atunci când omul nu mai simte… Această criză este în creștere, un bulgăre de zăpadă, ia forma diverselor tragedii umane, inclusiv ale oamenilor de știință.”
Diferența este evidentă și din explicația lui Tarkovski despre procesul de transpunere cinematografică a lui Solaris. Tarkovski a comentat romanul lui Lem: „M-a atras doar pentru că pentru prima dată am întâlnit o lucrare despre care aș putea spune: ispășire, aceasta este o poveste a ispășirii. Ce este ispășirea? – Remușcare. Într-un sens clasic simplu al cuvântului – când rememorăm păcatele din trecut, păcatele, se transformă în realitate. Pentru mine acesta a fost motivul pentru care am realizat un astfel de film.”
În 1972, Tarkovsky a finalizat filmul Solaris. A lucrat la scenariu împreună cu Fridrikh Gorenshtein, un scriitor ucrainean, de origine evreiască, care are o viziune filosofico-religioasă asupra unei coexistențe pașnice între evrei și creștini. Tarkovsky și Lem au colaborat la adaptarea cinematografică a romanului. Coloana sonora a filmului este preludiul coralei lui Johann Sebastian Bach pentru orgă, Ier ruf ‘zu dir, Herr Jesu Christ, BWV 639, interpretat de Leonid Roizman (tema centrală a filmului) și o compoziție electronică de Eduard Artemiev. Hari are propria sa subtemă muzicală, un cantus firmus de Artemiev inspirat de muzica lui J. S. Bach, care se aude la moartea lui Hari și la sfârșitul filmului. Stanisław Lem a susținut că „nu mi-a plăcut niciodată versiunea lui Tarkovski”. (Lem 2012) Tarkovski ar fi mers atât de departe încât a produs mai degrabă Crimă și pedeapsă decât Solaris, omițând aspecte epistemologice și cognitive ale cărții sale. Pentru Tarkovsky, conflictul existențial expus de Lem a fost doar punctul de plecare pentru dezvoltarea vieții interioare a personajelor.
În cartea sa, Filmul Solaris, regia Andrei Tarkovsky – Aspecte psihologice și filosofice, Nicolae Sfetcu analizează principalele aspecte psihologice și filosofice desprinse din filmul Solaris, precum și tehnicile cinematografice utilizate de regizor pentru a-și transmite mesajele spectatorului. În „Introducere” prezintă pe scurt elementele relevante din biografia lui Tarkovski și o prezentare generală a romanului Solaris a lui Stanislav Lem și a filmului Solaris în regia lui Andrei Tarkovsky. În „Tehnica cinematografică” vorbesște despre ritmul specific al scenelor, mișcarea radicală declanșată de Tarkovsky în cinematografia modernă, rolul elementelor simbolice și iconice și afinitățile cu zona fantastică a literaturii ruse. În „Aspecte psihologice” analizează problema comunicării într-o societate umană a viitorului considerată de Tarkovsky ca rigidă, obsesia casei, și evoluția personală a lui Kris, Hari și a relațiilor dintre ei. În „Aspecte filosofice” se analizează filmul prin prisma filosofiei minții (dualismul cartezian, reducționismul și funcționalismul), a problemei identității personale, a teoriei spațiilor heterotopice, dezvoltată de Michel Foucault, și interpretările semantice care se pot deduce din film. De asemenea, se analizează problema identității personale prin prisma filosofiei lui Locke. „Concluziile” expun ideile generale rezultate din acest eseu, respectiv că tentativele omului de a clasifica și de a păstra forme de interacțiune cu entități necunoscute vor fi întotdeauna condamnate la eșec și vor reflecta o greșeală majoră în lumea panoptică în care trăim. În acest cadru de analiză a filosofiei minții, funcționalismul pare a fi cel mai intuitiv.
Solaris este, totuși, un film care începe ca o căutare a răspunsurilor și ajunge să ofere aceste răspunsuri împreună cu o serie de întrebări cu totul diferite.
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
