Probabil cel mai bun roman pe care l-am citit în 2025 este Soarele negru. Romanul a apărut la Editura Trei, în 2024, și este scris de Bogdan-Alexandru Stănescu. Acesta încheie trilogia ,,familiei și memoriei”, din care nu au cum să lipsească, fără a prejudicia întreaga poveste, primele două părți: Copilăria lui Kaspar Hauser (2017) și Abraxas (2022). Alexandru Stănescu scrie la persoana întâi din perspectiva unui jurnalist, celibatar trecut de 40 de ani, un mulatru cu o mamă româncă și un tată camerunez. Soarele negru este construit ca un caleidoscop de scene din România socialistă, postcomunistă și globalistă, cu un adaos de păgânism de inspirație neonazistă, cu o analiză aproape realistă a stadiului psihiatriei în URSS-ul stalinist și, iarăși, România ceaușistă, dar și referințe culturale diverse, de la muzica ușoară a anilor 1970-2000, până la marotele stângii interlope din România anilor 2010-2020.
Cenaclurile literare din roman sunt precum cele din Abraxas, coordonate de profesori sau critici literari astăzi dispăruți, cu studenți săraci și deschiși oricărui experiment literar care să creeze o modă șocantă.
Tatăl personajului principal are numele Diallo Abdallah, este de origine cameruneză și este descris ca un student la Facultatea de Geografie și Geologie de la Universitatea din București în 1977. Cumva, autorul amintește de politica de apropiere de țările africane nealiniate a regimului Ceaușescu, care devenise o practică diplomatică de natură cotidiană în acea perioadă. Diallo era un comunist troțkist, iar când ajunge în Mare Britanie are unele tendințe de anarhism. În contrast cu Diallo este tatăl lui, autoritarist de extremă dreaptă, luptase în milițiile armate ale președintelui Ahidjo în perioada războiului Bamileke. Mama personajului principal este Smaranda, care urmase și ea studii de geografie în aceeași perioadă. Învățase limba engleză de la mătușa ei și, astfel, s-a înfiripat ușor relația cu Diallo, un african mândru, înalt, misterios în independența lui. Smaranda Croitoru, alintată Smara, apare ca o combinație fatală de însușiri: creștină habotnică, revoltată împotriva tatălui ei, un preot de țară încuiat la minte, cosmopolită, karatistă pasionată, patroana unui club de karate de unde ea și fiul ei abia supraviețuiesc în anii destabilizării generale, din 1990. Relația cu Diallo este scandaloasă pentru privitori, însă îmbrățișată fără regrete de Smara: ,,Dar asta n-o împiedica să-și afișeze, cel puțin în acei unsprezece ani cât a trăit cu Diallo, o dragoste de viață vecină cu hedonismul hippiot”.
Personajul principal este ,,Gigi, Gicuțu, Giogio, Tăciunel, Ibra” (p. 48), încă student, care ne redă amintirile cu acel spirit generaționist douămiist ce îi permite să evoce prietenia dintre el, Cristi (coleg de cenaclu), Mihai și sora lor, Ilinca Romaniuc, lipoveni din Sulina, urmașii unei populații slave, marginalizate și exotice în România.
O poveste reușită este cea construită în jurul tatălui fraților. Acesta fusese un contrabandist de graniță talentat, un bărbat la fel de dur și plin de vitalitate ca Diallo, însă acum, în sărăcia României postcomuniste, era consumat de alcoolism. Mama, Tina este poliglota din familia ei burgheză, până la 1948. ,,Ea era cea care ținea familia laolaltă: era contabil independent și lucra cam pentru toate firmele încă existente în oraș, de la pensiuni la micile afaceri cu croaziere pe Dunăre sau plimbări până la coloniile de pelicani. Muncea ca un salahor și, ajunsă acasă, dezlănțuia o energie de uragan care ieșea din corpul ei mititel cu furia unui fenomen natural”. Familia trăia la marginea sărăciei, deși mama fusese ghid turistic ocazional și tatăl un muncitor decent în regimul comunist. Cei trei copii sunt consumați de ranchiună împotriva societății de atunci, de aici decurgând o înclinație spre violența.
Aventura din Delta Dunării adună o poveste mistic-juvenilă (caii de la Letea și delfinii ca expresie a tinereții incontrolabile), erotică (cu tânăra Ilinca) și una de sondare a subconștientului tenebros, dar pe care peisajul sălbatic îl exprimă prin naturalețea sa neomenească.
Smaranda fusese crescută în anii 1970 de către mătușa ei de la București, de care fratele ei, preotul înapoiat și dogmatic, se înstrăinase complet. Mătușa era „croitoreasă la Casa de Modă Diana și trăia singură într-un apartament de pe strada Eforie”. Mătușa Ileana/Dana fuge la rândul ei la București, stă în gazdă în condiții materiale modeste, studiază la Liceul Iulia Hașdeu din București. Mătușa ajunge protejata Mamei Mina. Mama Mina corespunde, credem, Zinei Dumitrescu, cunoscuta creatoare de modă care a lansat atâția creatori similari în postcomunism. Lumea modei este una a vieții de noapte în rândul protipendadei comuniste, o fereastră de capitalism dezlănțuit într-o lume austeră a dictaturii proletariatului. ,,Nici nu trebuia să-i spună toate lucrurile astea Mamei Mina, pentru că Vrăjitoarea ghicea și a ghicit că în fața ei, sub masca drăgălașă a unei fete de clasa a XII-a, stă o viitoare ucenică, un talent mai mare…”
O bună bucată din roman tratează biografia, folosind tehnica unor călătorii în trecut ale domnului Predescu, un doctor de o mare tenacitate și curiozitate intelectuală, de condiție socială umilă prin originile sale țărănești, bănățean de la țară, erotoman cu măsură, cel care ajunge să studieze în Leningradul ultimului deceniu stalinist. Colaborator al poliției secrete, discipol și pretins protector al neuropsihiatrului Alexander Luria, pionier în domeniul său de cercetare, Vasile Predescu este vocea cea mai inteligentă a narațiunii. Acesta dispare din roman de îndată ce mătușa Ileana, restabilită, dar incapabilă să se mai apropie sexual de un bărbat, își reface viața interioară în calitate de mamă adoptivă a Smarandei, mama naratorului. Cumva am găsit că atmosfera descrisă în bucățile de roman în care se ocupă de viața doctorului în URSS vine să completeze, alături de elementele care îl definesc pe Diallo, troțkist, decăderea umană a acelor vremuri.
Justificarea numelui romanului vine de la scrisoarea fictivă scrisă de nazistul homosexual, misticul Zolli Pintsch, soldat în Freikorps, către ,,scriitorul german” W.G. Sebald, care devine una din cele reușite artefacte literare din Soarele negru. Gustav von Turn und Taxis și Rudolf Hoess sunt căpeteniile asociației mistice de naziști, compusă din 7 membri, Societatea secretă Thule. Transportați mistic, aceștia asistă la un ritual sacrificial mesopotamian de acum 4-5,000 de ani în urma căruia curtenii regelui răposat sunt uciși într-o baie de sânge și cu o cruzime exprimată într-un limbaj nelipsit de străluciri sadomasochiste.
Cartea este bună, are ritm, are personaje, are tot ce trebuie pentru un succes autentic. Scenele cu aventurile din liceu ale personajului principal mi-au trezit amintiri neplăcute din clasa a IX-a când, într-o recreație, am fost pus să sar, de către niște „colegi” mai mari, pentru a afla dacă zornăie vreo monedă în buzunare (leul avea valoare – aveam monede de 5 lei) .
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
