Alegerea subiectului de astăzi nu este întâmplătoare și are ca motiv faptul că am observat, în ultimele săptămâni, o tendință din ce în ce mai accentuată către conflicte, fără ca părțile să aibă argumente. Nu întâmplător facem ce facem și ne întoarcem la textul mesianic pe care Umberto Eco îl scria, la începutul timid al rețelelor de socializare: „Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior„.
El spunea: „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr. Ziarele ar trebui să dedice cel puțin două pagini analizei critice a site-urilor, așa cum profesorii ar trebui să-i învețe pe elevi să utilizeze site-urile pentru a-și face temele. Să știi să copiezi este o virtute, dar trebuie comparate informațiile pentru a înțelege dacă sunt credibile sau nu”.
Filmul este un clasic al genului și vă recomand să-l vedeți măcar o dată la 10-12 ani pentru că veți găsi, în funcție de vârstă, valențe noi și veți privi raționamentele părților implicate în acest litigiu-proces ca având elemente de noutate. Cred că l-am văzut de cinci-șase ori. Prima dată l-am văzut pe vremea lui Ceaușescu la un televizor alb negru, în casa bunicilor mei, la Răzvad. Iar concluzia filmului pe care eu am descoperit-o a fost aceea că este foarte posibil ca ambele părți să aibă dreptate. Întrebarea pe care mi am pus-o și continui să mi-o pun este dacă nu cumva știința și credința ar trebui să meargă mână în mână, iar motivul pentru care știința încă nu poate explica credința și faptele mistice este că încă nu are mijloacele necesare. Am să vă scriu în finalul tabletei, după ce fac prezentarea filmului și a piesei de teatru omonimă, despre legi pe care nu le respectăm și care au un profund substrat religios, poate chiar mistic, și anume legile noahide.
Întotdeauna filmele clasice despre procese vor fi speciale. Pentru că, într-un astfel de film, tehnologia nu prea are mare importanță. Nu sunt scene de urmăriri care să fie filmate în cea mai înaltă tehnologie vizuală sau schimburi de focuri care să se redea în slow motion. Nu-s culori vii, ca-n Avatar, sau alte imagini fermecătoare care să-ți fure privirea. Așa că, in the end, totul se rezumă la poveste și personaje. Iar în Inherit the Wind, personajele sunt complexe – pentru că fiecare face parte din lumi opuse din punct de vedere ideologic, iar povestea tumultoasă – pentru că toate se întâmplă când diferite mentalități intră în contact. Apar problemele, iar aceste probleme capătă forma unui proces. Un profesor este dat în judecată pentru că a îndrăznit să predea teoria evoluționistă în dauna învățămintelor biblice. Inherit the Wind este special datorită duelurilor verbale, care sunt, de altfel, pecetea filmelor coortroom drama – căci în asta constă valoarea lor, în dialog. Pe lângă cei doi dușmani din interiorul tribunalului, avocatul apărării (Spencer Tracy), respectiv procurorul (Fredric March) și duelul lor extraordinar, pelicula își clădește impactul pe conflictul de idei dintre creștinism și evoluționism. Spencer Tracy a fost nominalizat la Oscar pentru rol.
Revenirea la realitate din sfârșitul filmului, datorită unei intervenții politice, aduce de asemenea o doză de realitate acestui film care pare – fără a fi însă în fapt – o confruntare a conținutului Vechiului Testament cu teoriile bazate pe fapte produse de paleontologie și științele biologice. „Revelația” produsă de avocatul apărării este în momentul în care se arată primejdiile la care s-ar expune societatea umană dacă ar accepta practic o cenzură a ideilor. Apare ideea controlului gândirii umane și a ideilor noi prin legislarea și impunerea unor preconcepții religioase, dictate de religie.
Filmul are la bază un fapt real și anume Procesul Scopes („Procesul maimuței”). Acesta se referă la o acțiune judiciară ce a avut loc la Curtea de Justiție din Dayton, Tennessee în 10 iulie 1925, care a verificat constituționalitatea unei legi aprobate pe 13 martie același an, lege care interzicea ca în învățământ să fie predate teoriile care contrazic Biblia. Profesorul John Scopes era acuzat că predase teoria evoluționistă la o școală publică din Dayton, fapt interzis, primind o amendă de 100 de dolari. Profesorul de biologie John Scopes a fost judecat de Tribunalul din Dayton, Tennessee (SUA), pentru că a îndrăznit să predea elevilor săi un curs despre evoluția speciilor, abătându-se astfel de la poziția oficială a vremii, care spunea că omul era creația lui Dumnezeu. În urma unui proces îndelung mediatizat, profesorul a fost condamnat să plătească o amendă simbolică. Ulterior, însă, Curtea Supremă a anulat-o și pe aceasta, confirmând, practic, dreptul tinerilor americani de a studia teoria evoluției speciilor în școli.
Două mituri rămân, ca doi piloni principali ai religiilor abrahamice și anume: facerea lumii și învierea. Poate aș adăuga aici, pentru islam și creștinism, conceptul de parusie. Acțiunea filmului și a piesei de teatru din care se inspiră are loc în Statele Unite, aspect ce reprezintă cheia de interpretare pe care trebuie să o avem când analizăm atât partea artistică a filmului, cât și procedurile pe care le adoptă în fața judecătorului cele două tabere beligerante. Nu este întâmplător că o asemenea lege a apărut în tărâmul Libertății, pentru că America este o zonă destul de propice pentru asemenea aberații legale, care merg până la extrem. Dar s-a dovedit că este în regulă să existe reglementări atât de ciudate sau restrictive, pentru că astfel s-au stabilit limite și bariere, mai ales, pentru ceea ce reprezintă drepturile civile.
Printre ramurile religioase ale iudaismului, cele șapte legi ale lui Noe sau legile lui Noahide sunt un set de imperative morale care, potrivit Talmudului, au fost date de Dumnezeu ca un set obligatoriu de legi pentru „copiii lui Noe” – adică, întreaga umanitate. În consecință, orice neevreu care aderă la aceste legi este privit ca un neam drept și este asigurat de un loc în lumea viitoare, răsplata finală a celor neprihăniți. Cele șapte legi enumerate de Tosefta și Talmudul babilonian sunt:
▪ Interzicerea idolatriei;
▪ Interzicerea crimelor;
▪ Interzicerea furtului;
▪ Interzicerea imoralității sexuale;
▪ Interzicerea blasfemiei;
▪ Interdicția de a mânca carnea luată de la un animal în timp ce este încă în viață;
▪ Cerința de a menține instanțele de judecată pentru a recurge la recurs.
Conform tradiției rabinice, legile lui Noahide provin din exegetic din cele șase porunci care au fost date lui Adam în Grădina Edenului, Geneza 2:16, și a șaptea învățătură, care a fost adăugată după Potopul lui Noe. Ca să înțelegeți raportarea la perceptele biblice în SUA, se face referire la legile Noahide într-o proclamație prezidențială: „Proclamația 4921”, semnată de președintele american de atunci Ronald Regan.
Ulterior, în 1989 și 1990, s-a făcut o altă referire la legile Noahide consacrate într-o proclamație prezidențială a SUA : „Proclamația 5956”, semnată de președintele american de atunci George Bush senior.(https://www.presidency.ucsb.edu/documents/proclamation-5956-education-day-usa-1989-and-1990)
Astăzi nu am o concluzie, ci am o rugăminte: reflectați și fiți mai toleranți!
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
