Trebuie să recunosc că îmi place să mă duc la cinematograf, iar la sfârșitul de an 2025 și începutul de an 2026 am ajuns destul de des pentru că am avut motive: 28 Year Laster, Nuremberg, Avatar 3, O luptă după alta / One Battle After Another, Predator: Badlands, The Running Man, Bugonia.
Nuremberg l-am văzut la recomandarea unui prieten, care este un cititor constant al tabletelor scrise de mine, dar și un critic eficient. Este un film care are scenariul scris de regizorul James Vanderbilt. Are ca bază de inspirație cartea din 2013 The Nazi and the Psychiatrist de Jack El-Hai. Filmul îl urmărește pe psihiatrul armatei SUA, Douglas Kelley (interpretat de Rami Malek), care încearcă să îndeplinească o misiune de a investiga (personalitățile) și de a monitoriza starea mentală a lui Hermann Göring (Russell Crowe) și a altor naziști de rang înalt, în pregătirea proceselor de la Nürnberg. De menționat că și Douglas Kelley a scris o carte despre studiul naziștilor pe care i-a avut în centrul de detenție.
Consider că filmul este bine venit în contextul tuturor frământărilor socio-politice din jurul nostru și ne reamintește că natura umană este „rea”. Kelley a concluzionat că inculpații nu reprezentau o patologie specific nazistă, ci că „erau pur și simplu creaturi ale mediului lor, așa cum sunt toți oamenii” și, în unele circumstanțe, mulți oameni ar acționa în mod similar. „Conștiința individuală este externalizată.” Pentru naziștii de rang înalt ascultarea nu era lașitate, ci valoare morală supremă. Observă că sentimentul de vinovăție apărea nu când făceau rău, ci când eșuau în executarea sarcinii.
Revenind la film, pot afirma că studiul personajului numărul 2 din ierarhia nazistă este filonul epic și că regizorul se folosește de relația pe care o are psihiatrul cu Göring. Fascinația lui Kelley pentru Hermann Göring este evidentă. În cartea 22 de celule la Nürnberg. Un psihiatru examinează criminalii naziști îl descrie ca fiind: carismatic, inteligent, extrem de sigur pe sine, dar lipsit de remușcare autentică. Într-una dintre notele pe care le-a făcut publice scria că Göring nu se vedea pe sine ca rău, ci ca erou tragic al unui Reich învins. Mi se pare că este puțin analizat Karl Dönitz, în contextual în care apare ca inculpat în primul proces. Sincer, nu am înțeles de ce aliații au considerat necesar să îl introducă în acest lot de inculpați, pentru că era un „profesionist militar”, nefiind mânat de conceptul ideologic în deciziile pe care le-a luat în timpul războiului. Kelley a scris foarte puțin despre Dönitz pentru că era mult mai rezervat și mai puțin narcisic.
Ce m-a impresionat? Scena discuției legată de legitimitatea acestor procese… Judecătorul Robert H. Jackson ridică câteva întrebări care au un răspuns mai criptic pentru spectatorul sau cititorul neavizat. Vorbește despre principiile de drept, jurisdicție, dreptul la apărare și prezumția de nevinovăție. Chiar dacă aliații sunt cei care au cerut să fie judecați naziștii și tribunalul avea judecători americani, englezi, ruși și francezi, exista temerea de o achitare a unora dintre cei aflați în boxa acuzaților. Americanii și englezii au făcut tot posibilul ca acești naziști de prim rang să aibă parte de un proces echitabil, de apărare de calitate prin avocat și de prezumția de nevinovăție. Am apreciat mult modul în care au evitat o judecată publică prin care să îi declarare deja vinovați. M-a mai impresionat și modul în care aduce în discuție trădarea Bisericii Catolice. O scenă simplă în care Robert H. Jackson negociază cu Papa aduce în discuție tratatul între Vatican și Germania. Spre știință, Reichskonkordat („Concordat între Sfântul Scaun și Reichul German”) este un tratat negociat între Vatican și Germania nazistă încă emergentă. A fost semnat la 20 iulie 1933 de cardinalul secretar de stat Eugenio Pacelli, care ulterior a devenit Papa Pius al XII-lea, în numele Papei Pius al XI-lea și de către vicecancelarul Franz von Papen în numele președintelui Paul von Hindenburg și al guvernului german. A fost ratificat la 10 septembrie 1933 și rămâne în vigoare până în prezent. Tratatul garantează drepturile Bisericii Catolice în Germania. Când episcopii preiau funcția, articolul 16 prevede că sunt obligați să depună un jurământ de loialitate față de Guvernatorul sau Președintele Reichului German, stabilit conform constituției. Tratatul cere, de asemenea, ca toți clericii să se abțină de la a lucra în și pentru partidele politice. Încălcările acordului de către naziști au început după semnarea acestuia și s-au intensificat ulterior. Biserica a protestat, inclusiv în enciclica Mit brennender Sorge din 1937 a Papei Pius al XI-lea. Naziștii plănuiau să elimine influența Bisericii, restricționând organizațiile acesteia la activități pur religioase. Reichskonkordat este cel mai controversat dintre mai multe concordate negociate de Vatican în timpul pontificatului lui Pius al XI-lea. Este frecvent discutat în lucrările care tratează ascensiunea lui Adolf Hitler la începutul anilor 1930 și Holocaustul. Concordatul a fost descris de unii ca acordând legitimitate morală regimului nazist, după ce Hitler a dobândit puteri quasi-dictatoriale prin Legea de Înscriere din 1933, o lege facilitată prin sprijinul Partidului Catolic de Centru.
Tratatul impune constrângeri activității politice a clerului german al Bisericii Catolice. Odată cu adoptarea Legilor de la Nürnberg din 1935, de exemplu, s-a urmărit o politică de neintervenție. Majoritatea ierarhiei bisericii germane considera tratatul un simbol al păcii dintre biserică și stat. Din perspectiva Bisericii Catolice, s-a susținut că Concordatul a împiedicat dezlănțuirea unor rele și mai mari împotriva Bisericii. Deși unii episcopi germani nu erau entuziasmați, iar Aliații de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial au considerat acest lucru nepotrivit, Papa Pius al XII-lea a reușit să mențină concordatul în vigoare. Este încă în vigoare.
Trebuie să aduc în discuție și pe Hannah Arendt. Aceasta a fost filosof și istoric. A studiat cu Heidegger, Husserl și Jaspers. Și am introdus-o în analiza de astăzi a fenomenului nazist pentru că, în 1961, a călătorit la Ierusalim pentru a relata despre procesul lui Eichmann pentru The New Yorker. Aceste articol i-a influențat puternic recunoașterea populară și a stârnit multe controverse. Ulterior, a redactat și un raport mai detaliat. Dacă întrebarea lui Kelley a fost „Sunt liderii naziști bolnavi mintal sau psihologic normali?”, Arendt s-a întrebat „Cum poate un funcționar banal să participe la exterminare?” Dacă răspunsul la prima întrebare l-am aflat succint mai sus, răspunsul la cea de-a doua este crud de simplu: avem de-a face cu „Banalitatea răului”! Lipsește morala articulată!
Revenind la film, să știți că este foarte bine realizat, cu actori de mare ținută: Russell Crowe, Rami Malek, Michael Shannon și John Slattery. Recunosc că pe frumoasa actriță olandeză, Lotte Verbeek, nu am recunoscut-o inițial. Cu talent, a creat un personaj neașteptat care are ca scop umanizarea unui monstru.
Pentru a înțelege mai bine atmosfera acelor vremuri vă recomand să vedeți un film clasic: Sechestratul din Altona. Pe lângă film, părerea mea este că inteligența politică și existența, încă, a unor principii legate de statul de drept solide, l-au făcut pe președintele Harry S. Truman să se conformeze și să creeze contextul legal pentru o judecată echitabilă a unor criminali de război. Însă procesele de la Nürnberg au avut și un alt rol, și anume acela de a se judeca nazismul și fascismul. Vă mai recomand să citiți: Procesul de la Nurnberg scrisă de Johannes Leeb, Joe J. Heydecker și Ultimele zile ale fascismului în Europa scrisă de Jacques De Launay.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
