Fiecare an după eveniment, producția cunoaște o creștere semnificativă. Avem mijloacele să ne întoarcem la gloria de odinioară. Problema noastră acum este epidemia de lene. Voi, băieți, sunteți răspunsul. „The Long Walk” este răspunsul. Când acest lucru va fi difuzat în toate statele, inspirația voastră va continua să ridice produsul nostru național brut. Vom fi din nou numărul unu în lume! – Maiorul – Marșul cel lung.
Romanul Marșul cel lung (The Long Walk) a văzut lumina tiparului în 1979 și este semnat de Stephen King, sub pseudonimul Richard Bachman. În România a fost tradusă de Editura Nemira anul acesta.
King ne propune o lume în care teroarea nu mai are chipul clasic al dictaturii, ci forma unei competiții voluntare. Acțiunea se petrece într-un viitor distopic, în care SUA și-a pierdut reperele, iar 100 de adolescenți pornesc într-o competiție nemiloasă: Marșul. Regulile sunt simple: mergi fără oprire, cu un ritm constant de 6 km/h. Încetinești? Primești un avertisment. Trei avertismente și ești eliminat. Dar eliminarea înseamnă moartea prin împușcare. Pentru unii, e o șansă la glorie. Pentru alții, singura cale de scăpare. Iar pentru Ray Garraty, de șaisprezece ani, e începutul unei călătorii care îi va pune la încercare trupul, mintea și sufletul. Nu există linie de sosire. Doar un singur învingător, cel care rămâne în viață. Un thriller distopic plin de adrenalină, tensiune și emoție, semnat de maestrul incontestabil al suspansului. Concursul este transmis public, iar ultimul care rămâne în picioare câștigă „orice își dorește”.
Această societate nu mai are nevoie de cenzură sau de forță. De ce? Pentru că a perfecționat obediența prin participare. Marșul devine spectacolul care substituie politica, iar supunerea se confundă cu libertatea. King imaginează, de fapt, un regim totalitar care nu se impune prin frică, ci prin seducția performanței. Ideea manipulării perfecte în acest mod este o temă pe care filosofi precum Michel Foucault, Erich Fromm și Jean Baudrillard o vor fi diagnosticat ca esența lumii moderne.
Mi-am pus problema, ca și personajele din carte, dacă mai există liber-arbitru și dacă mai există, unde este? Profunzimea controlului exercitat de puterea unei autocrații este dată de spectatorii marșului. Stau pe marginea drumului și se bucură de noii gladiatori, de circ, pentru că pâine oricum nu au. Aceasta este imaginea în care să cauți liberul-arbitru.
Sunt trei elemente principale care conturează o societate pe care oricum nu o vedem prezentă decât în tribune: corpul sub control, de la disciplină la autovigilență, fuga de libertate; supunerea ca alegere și simulacrul puterii; realul înlocuit de spectacol. Primul element (corpul sub control) a fost analizat de Foucault, în Supraveghea și pedepse (Surveiller et punir, 1975), unde descrie trecerea de la violența vizibilă a puterii la o disciplină difuză, care transformă corpul în obiect și subiect al controlului. În Marșul cel lung, această logică este împinsă la extrem: corpul devine instrumentul și măsura supunerii. Participanții sunt urmăriți continuu de „oficiali”, de cronometre, de privirile publicului – fiecare pas devine un act de conformitate. Puterea nu mai pedepsește pentru a corecta, ci observă pentru a menține ordinea. Corpul nu mai e prizonier, ci propriul său temnicer. Prin acest mecanism, King descrie perfect societatea foucaultiană: una a autocontrolului interiorizat, unde supravegherea a fost asimilată de conștiință. Fiecare băiat din marș știe că o greșeală înseamnă moarte, dar continuă să meargă. Nu pentru că e forțat, ci pentru că a învățat să se supună ca reflex – reflexul care face ca ordinea să nu mai aibă nevoie de represiune. Despre al doilea (fuga de libertate) am citit acum câțiva ani la Erich Fromm. Acesta, în Fuga de libertate (1941) arată individul modern, confruntat cu libertatea reală, o găsește insuportabilă și se refugiază în structuri care îi oferă siguranță și sens, chiar dacă acestea implică supunere. Exact acest paradox al libertății devine miezul romanului, pentru că tinerii nu sunt obligați să participe la Marșul cel lung, se înscriu singuri. Aici mi s-a părut că s-a pierdut total ideea de liber-arbitru.
Alegerea lor voluntară e dovada că autoritarismul perfect nu are nevoie de coerciție, el funcționează prin dorința oamenilor de a fi conduși. În locul poliției, avem aspirația către glorie. În locul dictaturii brutale, avem un sistem care exploatează nevoia de validare. „Libertatea exterioară e suportabilă doar când cineva ne spune ce să facem cu ea.” (Fromm, parafrazat) Astfel, „Marșul” devine metafora unei societăți în care libertatea e doar decor, iar competiția este noua formă de control social, iar cei care refuză să participe sunt marginalizați; cei care o fac devin, simbolic, eroi ai supunerii.
Cel de-al treilea element (simulacrul puterii) este bine cunoscut societății actuale și mai ușor de descifrat. Am să vă scriu despre perspectiva lui Jean Baudrillard, chiar dacă nu l-am citit direct, dar am citit articole în care era analizat sau citat. Jean Baudrillard, în Simulacres et Simulation (1981), descrie o lume în care realitatea este înlocuită de reprezentarea ei mediatică. Marșul din roman e exact acest tip de simulacru, chestiune ce este evidentă în contextual în care avem de a face cu un eveniment golit de sens moral, transformat într-un ritual de divertisment colectiv. Publicul urmărește moartea ca pe un sport, televiziunea o transmite, iar tinerii devin figuri mitice, gladiatori, vedete de o zi, sacrificați pentru rating , ori manipulare și control. În acest sens, Marșul cel lung anticipează The Hunger Games, Black Mirror sau întreaga cultură contemporană a reality-show-ului. Ceea ce vedem nu mai este suferință, ci spectacolul suferinței. Ceea ce se pedepsește nu mai e vinovăția, ci inadecvarea la ritm.
King construiește, astfel, o societate în care moartea este televizată, iar tinerii mor pentru a da sens unei lumi care a pierdut orice valoare transcendentă. Este evident că spectacolul devine noua religie, iar liderul maximus „The Major” se transformă în preotul său mediatic. King ne spune că teroarea viitorului nu va mai arăta ca fascismul trecutului, dar nu va avea lagăre, ci camere de filmat; nu va avea gardieni, ci spectatori; nu va avea victime, ci voluntari.
Societatea din Marșul cel lung pare o dictatură stabilizată prin divertisment. Nu mai există războaie vizibile, nici rebeliune deschisă; există doar o populație care și-a internalizat frica și obediența. „Marșul” devine ritualul prin care statul își reînnoiește controlul simbolic: un sacrificiu anual, transmis public, în care tinerii sunt executați legal în numele „meritului” și al „rezistenței”.
Ecranizarea, pentru că există și ea, este foarte reușită și scoate în evidență partea urâtă și dură a poveștii. Spun așa pentru că cel puțin mie, ca om normal, mi s-au părut mai greu de imaginat unele dintre scene sau unele atrocități. Filmul a apărut anul acesta în cinematografe. Unul dintre rolurile principale este jucat de Cooper Hoffman, actor despre care am citit ulterior că este fiul lui Philip Seymour Hoffman. Acesta și-a făcut debutul în actorie cu un rol principal, în filmul lui Paul Thomas Anderson, Licorice Pizza (2021), pentru care a fost nominalizat la un premiu Globul de Aur. M-am bucurat de încă o revenire a lui Mark Hamill, actor ce ar fi meritat mai multă recunoaștere decât rolul Skywalker.
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
