De ce cred oamenii în bazaconii – The Mentalist
În mintea criminalului (The Mentalist) este un serial polițist, care a debutat pe 23 septembrie 2008, pe CBS. Serialul a fost creat de Bruno Heller, care este, de asemenea, și producătorul executiv al serialului. Serialul îl găsiți pe mai multe televiziuni, inclusive pe unele de streming. Firul epic urmează povestea fictivă a lui Patrick Jane, care, în calitate de consultant plătit, folosește metode nonconformiste pentru a ajuta o unitate fictivă, Biroul de Investigații din California (CBI), în cadrul anchetelor de omucidere. Serialul funcționează pe două niveluri: cazurile episodice și arcul narativ al obsesiei pentru Red John.
Am să încep cu planul epic al relației cu acest criminal în serie care iese din tipare, cumva este suma tuturor criminalilor în serie studiați și un pic peste. Red John nu este doar antagonistul din The Mentalist. Este o construcție narativă foarte atentă, aproape metafizică în primele sezoane și apoi deliberat demitizată. Tocmai această dublă natură îl face interesant. La început, Red John funcționează ca o prezență invizibilă. Nu este doar un criminal în serie, ci o forță. Este omniprezent fără a fi vizibil. Știe lucruri intime. Manipulează polițiști, informatori, sistemul. Apare ca un fel de rețea inteligentă, nu ca un individ. Din punct de vedere psihologic, asta îl transformă într-o proiecție. El devine spațiul gol în care Patrick Jane își proiectează vina, furia și nevoia de sens. Red John este oglinda lui Jane. Amândoi sunt manipulatori. Amândoi citesc oamenii. Amândoi excelează în ceea ce fac. Diferența este de natură morală. Jane minte pentru a expune adevărul. Red John minte pentru a domina. Dar structura lor cognitivă este similară. Red John este ceea ce Jane ar fi putut deveni dacă ar fi abandonat orice limită etică. De aceea confruntarea lor nu este doar polițistă, este aproape existențială.
În plan simbolic, Red John funcționează ca un arhetip al Umbrei în sens jungian. El reprezintă partea reprimată a inteligenței, partea care nu caută adevăr, ci control. Umbra nu este doar rău; este energie neintegrată. Red John este inteligența fără compasiune. Este luciditatea fără etică. Este voința de putere pură.
Celălalt plan al serialului este despre o serie de cazuri de crimă în care Jane are rolul principal în descoperirea vinovaților, utilizând o serie de tehnici atipice, dar verificate din perioada în care profesa ca escroc. Patrick Jane funcționează pe marginea ambiguității, nu împotriva ei. El nu are certitudini absolute. El produce probabilități extrem de rafinate. Tehnica lui de „citire” a limbajului nonverbal și meta-verbal nu este magie, este manipularea probabilității psihologice. El observă micro-tensiuni, incongruențe între verbal și corporal, reacții întârziate, ritm respirator, disonanțe emoționale. Dar niciodată nu are adevărul direct. Are o ipoteză pe care o testează. Unul dintre cele mai folosite este incongruența forțată. Jane spune deliberat ceva fals sau provocator pentru a observa micro-reacția. Dacă suspectul este nevinovat, reacția e de confuzie sau respingere. Dacă e vinovat, apare o micro-înghețare, o ajustare corporală, un delay cognitiv. El nu caută răspunsul verbal, caută fractura dintre verbal și nonverbal.
Alt truc este schimbarea ritmului. În interogatoriu, majoritatea oamenilor intră într-un ritm previzibil. Jane rupe brusc structura conversației, schimbă subiectul sau face o afirmație aparent irelevantă. Această ruptură scoate la suprafață reacții necontrolate. Creierul mincinosului este ocupat cu menținerea poveștii; când ritmul e perturbat, apar scurgeri. Folosește și transferul emoțional. Se apropie fizic, scade vocea, creează intimitate. Oamenii tind să își sincronizeze tonul și postura cu interlocutorul. Când sincronizarea apare, defensiva scade. Apoi introduce informația critică exact în momentul de relaxare.
Un alt mecanism este „cold reading”-ul adaptiv. Pornește cu afirmații probabilistice, generale, dar cu tentă personală. Observă ce rezonează și ajustează rapid. Nu e ghicit; este testare iterativă a ipotezelor în timp real. Jane nu „citește” doar limbajul nonverbal. El operează în meta-nivelul comunicării. Asta înseamnă că nu ia mesajul la valoare declarativă, ci urmărește cum este livrat, ce presupune, ce evită și ce poziție relațională implică. Meta-limbajul este limbajul despre limbaj. Tonul, ritmul, alegerea pronumelor, distanța fizică, structura propoziției, ezitările, incongruențele între afirmație și expresie facială. Jane nu reacționează la „ce spui”, ci la „cum spui” și „din ce poziție spui”.
Trebuie să vă spun și că Jane poartă vestă, în permanență. Vestele lui Jane sunt un detaliu vizual care consolidează această seducție. Ele îl separă estetic de autoritate. Nu poartă uniformă, nu poartă armă, nu se aliniază. E un outsider în interior. Vestele devin o armură subtilă, un semn că el nu aparține complet instituției. Publicul proiectează în asta libertatea de a gândi în afara normei.
Nu avem o carte care este ecranizată, dar sunt două cărți pe care trebuie să le menționez față de tehnicile folosite de Jane și de Red John. Ambele sunt despre credulitate dusă până la extrem, câteodată ca un efect Stockholm. Prima este cea a lui Ráth Végh István – Istoria culturală a prostiei omenești. Cartea, în ciuda titlului care prin cuvântul „culturală” pare extrem de promițătoare din perspectivă academică, nu e nici o sinteză coerentă, nici un studiu avizat, nici măcar o incursiune istorică autentică, doar o culegere de bizarerii mai mult sau mai puțin culturale, unele foarte amuzante, dar cu talent le-a compilat. Ca să folosesc celebra expresie eufemistică a lui Miron Costin, este povestea „celor cu minte puțină” (à propos, oare oamenii viitorului vor considera obsesia noastră pentru „politically corectness” tot o mostră de sărăcie cu duhul, așa cum a făcut-o Ráth-Végh cu regulile de etichetă?). Cealaltă carte este De ce cred oamenii în bazaconii de Michael Shermer. Vă spun de la început că acest scriitor este unul dintre principalii promotori ai scepticismului științific și ai demontării credințelor nefondate, și tocmai un critic al bazaconiilor. Oamenii cred în orice narativ care le oferă trei lucruri: coerență, apartenență și reducerea incertitudinii. Nu contează dacă narativul e religios, conspiraționist sau hiper-sceptic. Mintea caută structură. Shermer oferă un cadru foarte stabil: pattern recognition explicat naturalist, demontarea paranormalului, psihologia credinței. Pentru mulți, asta oferă siguranță epistemică. „Există o explicație cognitivă pentru tot.”
În final, vă las cuvintele lui Carl Sagan dintr-o conferinţă ţinută la Pasadena, în 1987, cu titlul Povara scepticismului: „Cred că este nevoie de un echilibru fin între două cerinţe contradictorii: scrutarea cea mai sceptică a tuturor ipotezelor care ne sunt prezentate şi, în acelaşi timp, o mare deschidere faţă de ideile noi. Dacă eşti numai sceptic, nicio idee nouă nu te atinge. Nu înveţi niciodată ceva nou. Devii un bătrân cârcotaş convins că absurdul conduce lumea. (Ai, desigur, multe dovezi în sensul ăsta.) Pe de altă parte, dacă eşti deschis până la credulitate şi nu ai nicio fărâmă de spirit sceptic, nu poţi deosebi ideile folositoare de cele inutile. Dacă toate ideile au aceeaşi valoare, eşti pierdut, fiindcă atunci, după părerea mea, nicio idee nu mai are vreo valoare.”
Marius MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la „Carabella” târgovișteană, e mare iubitor de literatură și de film; este lector universitar dr. și asistent judiciar la Tribunalul Dâmbovița…
Facebook
WhatsApp
TikTok
