Motto: Nu există nicio modalitate de-a stabili care decizie este mai bună, pentru că nu există nicio bază pentru a face această comparaţie. Trăim totul aşa cum ne este dat, fără avertismente, precum un actor care trebuie să improvizeze. (Milan Kundera)
Filmul este din categoria celor văzute înainte de 1989. Este un film bun, chiar dacă Milan Kundera, ca autor al cărții, l-a considerat un eșec. Realitatea este că filmul „stoarce” tot ce poate dintr-un roman de geniu, în care prezența autorului este puternic simțită. Probabil că din această perspectivă rezultă concluzia „eșecului” cinematografic.
Insuportabila ușurătate a ființei (The Unbearable Lightness of Being – titlul original) este ecranizarea romanului cu același nume și a apărut în 1987. Am început cu filmul pentru a vă introduce ușor în lumea lui Kundera. Este o lume grea, plină de întrebări existențiale. Firul epic ne prezintă patru povești de dragoste, cu patru protagoniști, plasate la sfârștul anilor 60. Iubirile au o conotație erotica fără a avea vulgaritate.
Filmul are o distribuție de excepție. Daniel Day-Lewis este Tomas, un chirurg renumit, ce are o relație intensă cu pictorița Sabina, interpretată de Lena Olin. Juliette Binoche, tânără pe atunci, o interpreteză pe Teresa, soția lui Tomas. Derek de Lint dă viață personajului Franz, amantul oficial la pictoriței. Daniel Olbrychski și Stellan Skarsgård, actori acum celebri, interpretează roluri secundare. Fiecare dintre actorii principali are cel puțin un premiu Oscar, Daniel Day-Lewis are în palmares chiar 3 astfel de premii, dar toți l-am iubit în „Ultimul dintre mohicani”.
Am apreciat talentul regizorului Philip Kaufman de a surprinde invazia sovietică din 1968, aparatul foto al Terezei devenind martor tăcut al tragediilor create de noul regim dictatorial. Acțiunea se petrece în Praga. Pot spune că, pe lângă personajele umane ca parte ale creației literare, regăsim ca personaje și pe cățelușa Karenin, pe melonul Sabinei, pe Beethoven, dar și pe autor însuși. Filmul se limitează la nivelul epic, fără a atinge metafizica din spatele poveștii, pentru că, de data aceasta, imaginea proiectată nu este în măsură să cuprindă cuvântul scris.
Cartea este despre trăiri, este despre „crucea” pe care o ducem fiecare, dar, cel mai mult, este despre metafizica „lucrului esențialmente inacceptabil”. Cartea surprinde foarte bine politica kitschului – chiar dacă autorul analizează kitschul prin prisma artistului mereu în cautare de „ceva”, concluzia este contrară: kitschul ne unește și devine limbaj comun. Modul în care ne ducem crucea, conform perspectivei lui Kundera, este la alegerea fiecăruia dintre noi. Kundera este un vrăjitor al cuvintelor, ne poartă de la „Es muss sein” (trebuie) al lui Beethoven la dasein (trăire) al lui Heidegger – trăirea vieții că destin sau contra lui. Tomas nu regretă viața de chirurg, pentru că iubește libertatea dată de viața simplă și lipsită de implicare. Franz plătește pentru libertatea lui, scena înmormântării e genială, reflectând împlinirea destinului soției, care nu-l mai iubea.
Mitul eternei reîntoarceri este conceptul care le înglobează pe toate, făcându-le insuportabile în decizia de a alege ușurătate sau greutatea în felul în care ne trăim viața. Altfel spus, ușurătate sau greutatea existenței finite este accentuată de eterna reîntoarcere. Cel mai elocvent în acest sens este chiar Kundera, care scrie: „Dacă fiecare secundă a vieţii noastre trebuie să se repete la nesfârşit înseamnă că suntem răstigniţi (ţintuiţi) în eternitate ca Isus Cristos pe cruce.” Cumplită imagine în lumea eternei reveniri, fiecare gest poartă greutatea unei poveri insuportabile. Acesta este motivul care l-a determinat pe Nietzsche să spună că ideea eternei reveniri este cea mai grea povară.
Recunosc că nu mi-a fost ușor să scriu despre carte, pentru că sunt de părere că trebuie să vă las pe voi, pe cititori, să o descoperiți. Ce vă pot spune este că balanța este departe de a fi înclinată spre ușurătate, ci, mai degrabă, spre insuportabilitate. Să trăiești ceva atât de adânc în viața ta sau să ai forță creativă să îți imaginezi o asemenea metafizică, să îi dai formă cu atâta talent, încât să reușești să transcenzi prin gnostici, prin dasein, prin primii filosofi creștini, prin Nietzsche sau Tolstoi, să îl auzi pe Beethoven și să simți gustul femeii cu melon pe cap și aparat foto în mână (pentru ca ne trebuie și martori ai trecerii noastre pe pământ ca ființe) – asta este genialitatea!
Singura care nu trebuie să își măsoare insuportabila ușurătate a fiintei este Karenin. Iubitoare necondiționat, martor tăcut și câteodată complice, este singura care nu se explică. Iubesc prea mult câinii ca să nu o menționez pe Karenin.
Am ales să scriu despre această carte pentru că, discutând la muncă despre carte și Milan Kundera, am fost provocat să scriu pentru a convinge. Am încercat să conving. „Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, vieţile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea uşurătăţii lor.”
Facebook
WhatsApp
TikTok
