TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – În umbra Marelui Reich. Începutul adevărului. Ultimele zile ale fascismului în Europa

Începutul adevărului, cunoscut și sub numele de Oglinda, este un film istoric ce a ajuns în sălile de cinema în 1994. Autorul este Sergiu Nicolaescu. Filmul are ca subiect evenimente din istoria României care s-au petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în anii ulteriori, concentrându-se pe lovitura de stat care a răsturnat de la putere regimul autoritar al mareșalului Ion Antonescu.

 

Cărțile de astăzi nu sunt surse de inspirașie pentru film, ci sunt două cărți care ne ajută să înțelegem contextul politic și militar în Europa în acea perioadă. Prima dintre cărți poartă titlul Ultimele zile ale fascismului în Europa și este scrisă de Jacques de Launay. La noi în țară a apărut la Editura Științifică și Enciclopedică în 1985. Cealaltă carte se numește În umbra Marelui Reich și a fost scrisă de prietenul meu, Alexandru Ștefănescu, văzând lumina tiparului la noi, la Târgoviște, anul trecut, la Editura Cetatea de Scaun. Cele două cărți se completează, conturând imaginea generală a politicii externe, politicii militare și a ceea ce s-a întâmplat efectiv în teren, relevând și consecințele pentru istoria României din acea perioadă. Jacques de Launay a străbătut în lung și-n lat Germania și Austria, între anii 1946 și 1948 în căutarea martorilor căderii celui de-al III-lea Reicht. A găsit mulți, de la secretarele lui Hitler și Bormann, pînă la Hanna Reitsch; de la surorile Braun, la soția lui Ante Pavelici. Și pe toți   i-a convins să vorbească. În această călătorie de documentare a fost ajutat de generalii Marie-Pierre Kœnig și Charriere. Tot cam în aceeași perioadă s-a documentat în Italia și a strâns date prin care a putut să facă lumină asupra ultimelor zile ale lui Mussolini, ale Contelui Ciano (a fost un diplomat italian și om politic, care a servit ca ministru de externe în guvernul socrului său, Benito Mussolini, din 1936 până în 1943; în această perioadă, a fost văzut pe scară largă drept cel mai probabil succesor al lui Mussolini ca Duce), ale lui Darnard (a fost soldat în armata franceză și mai târziu în armata germană, un lider al colaboratorilor francezi din regimul de la  Vichy cu Germania nazistă și un ofițer Waffen-SS),  ale lui Marcel Deat (a fost un politician francez, inițial socialist și membru al Secțiunii franceze a Internației Muncitorilor (SFIO); în timpul ocupării Franței de către Germania nazistă, el a fondat Popular Popular Național (RNP), iar în 1944 a devenit ministru al Muncii și Solidarității Naționale în guvernul lui Pierre Laval din Vichy, înainte de a scăpa în enclava Sigmaringen împreună cu oficialii de la Vichy după debarcările aliate din Normandia; a fost. condamnat în lipsă pentru colaborare, a murit în timp ce se ascundea încă în Italia) și ale multora altora. A folosit din plin, în carte, jurnalul Contelui Ciano, unde se găsesc mențiuni și despre România. Sunt descrise luptele de culise și cum s-a negociat și implementat Pactul Ribbentrop-Molotov și este de apreciat perspectiva lui Ciano.

 

Cartea am citit-o înainte de revoluție și mi-a prins bine la olimpiada de istorie. Acel volum a fost jumulit de câinele pe care îl aveam atunci. Am regăsit cartea într-un anticariat, anul trecut, și am cumpărat-o pentru fiica mea, ocazie cu care bineînțeles că am recitit-o. Dacă Jacques de Launay ne formează o idee despre contextul international, Alexandru Ștefănescu scrie despre armata română, despre luptele duse de trupele noastre, despre armament și dotări și despre relațiile între armate, cu incompatibilități cu tot. El este profesor de istorie și a scris respectând regulile cercetării de specialitate, însă are „condei”, are talent pentru beletristică. Dacă dai cifrele la o parte, cartea lui este povestea armatei române între 1940-1944. Ambele lucrări sunt bine documentate și au marea calitate de a-l lasa și pe cititor să aibă propriile concluzii. În plus, pe Alexandru Ștefanescu îl găsiți în fiecare zi la Biblioteca Județeană, iar, când vremurile ne vor îngădui, ne găsiți joi după amiaza la Seara de carte.

 

Filmul făcut de Sergiu Nicolaescu a polarizat opinia publică la apariţie. Unii l-au acuzat de partizanat cu fascismul, alţii, că l-a prezentat dendenţios pe Regele Mihai I. Regizorul a adunat actori buni, iar eu am apreciat mult jocul lui Gheorghe Dinică, m-a impresionat cu o interpretare de rol dramtic în care nu se regăseşte ironia cu care ne obişnuise. E un amestec între un film politic și un film de război, beneficiază de costume de calitate şi de decoruri în care s-au petrecut cu adevărat unele dintre evenimente, clădirile respective nefiind dărmate. De menţionat că în cartea Viață, destin și film, Sergiu Nicolaescu scria că personajul Iuliu Maniu interpretat de Ștefan Radof a fost construit cu sprijinul omului politic Corneliu Coposu. Acest aspect a fost important, deoarece Coposu și-a făcut ucenicia politică pe lângă liderul național-țărănist, Iuliu Maniu. În jurnalul lui Corneliu Coposu se regăsesc detaliile privind rolul central jucat de către Iuliu Maniu în organizarea loviturii de stat de la 23 august 1944, prin care România ieșea din alianța cu Germania lui Hitler și intra în alianță cu puterile occidentale și URSS, care a implicat partidele politice, grupuri din diplomație, armată, casa regală. Iuliu Maniu l-a convins pe tânărul rege Mihai I să participe la înlăturarea de la putere a mareșalului Antonescu, ceea ce a conferit legitimitate politică actului de la 23 august 1944. Coposu povestește circumstanțele în care și motivele pentru care Iuliu Maniu a refuzat să prezideze guvernul instalat după 23 august 1944: acel guvern ar fi fost sabotat de către sovietici și complicii lor comuniști. Printre cei care depun mărturie la procesul lui Antonescu este și Iuliu Maniu. Acesta afirmă că mareșalul era singurul care avea autoritatea morală pentru a încheia armistițiul, deoarece armata avea încredere în el. Maniu spune că Antonescu a avut intenții bune, dar îi reproșează politica de alianță cu Germania, guvernarea dictatorială și amestecul Germaniei în economia României. Mareșalul este condamnat la moarte și executat, alături de Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Z. Vasiliu. La 30 decembrie 1947, regele Mihai I este silit să semneze actul de abdicare și să părăsească țara.

 

Filmul se încheie cu următorul motto: „Cine nu are memoria istoriei, riscă să o repete”. Nu am să îmi spun părerea despre contextul politic şi militar, însă cele două cărţi şi filmul pot aduce lumină, măcar şi parțial, asupra acestor evenimente.

 

MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…