Normalul, umanul și decența sunt lucrurile care îl vor dezarma pe orice privitor ce s-a postat în fotoliul din fața televizorului, în propriul cămin și și-a propus a viziona acest film. Firescul se întâmplă în fața ochilor lui și se desfășoară povestea cu printul si cu ”frumoasa adormită”, începe prin clasicul ”a fost odata ca niciodata…”. El, Mario, interpretat de Massimo Troisi, o vede pe ea, Beatrice, interpretată de frumoasa Maria Grazia Cucinotta, și se îndrăgostește. O dragoste caldă ce miroase a Mediterană. În scenă pare poetul. Poetul este Pablo Neruda, intrepretat de Philippe Noiret. Acesta devine liantul care reușește să îi apropie pe cei doi predestinați în dragoste. Contactul dintre Mario, poștașul, și poetul Neruda creează în film rima unei poezii. Atmosfera este metaforizată și transfigurată prin versuri. Figurile de stil iau locul momentelor monotone din viețile atât de simple ale celor doi.
Felul în care este conceput scenariul, la care se adaugă regia europeană ca stil, italian dacă trebuie să fiu mai precis, ori modul în care este interpretat personajul Mario de către Massimo Troisi, totul este superlativ. Am fost tentat să scriu impecabil, dar în arte cuvântul impecabil nu își are locul. Este un regal cinematografic, iar orice eroare am găsi trece în plan secund, chiar și partea politică a filmului, care este foarte importantă în economia poveștii, dar irelevanta pentru ceea ce înseamnă iubirea în viața celor doi îndragostiți și în special pentru Mario, suflet de poet. Neruda nu este cel ce l-a învățat pe Mario să facă poezie: poezia era deja acolo, ascunsă în inima acestui tânăr timid și modest, Neruda doar a ajutat-o să prindă glas și să își ia zborul către mare, către cerul înstelat, către înalțimea turnului cu clopote al bisericii. Neruda este un veritabil Cyrano de Bergerac.
Cu toate acestea coloana sonoră este aceea care a fost gratulată cu un Premiu Oscar. Cel care a luat acest premiu este compozitorul Luis Bacalov. El a mai fost nominalizat pentru Oscar în 1967 pentru Evanghelia Sfântului Matei de Pasolini. Bunicii săi paterni au fost bulgari bănățeni care au emigrat în Argentina. Două dintre melodiile sale, „The Grand Duel (Parte Prima)” și „The Summertime Killer”, au fost folosite în filmul lui Quentin Tarantino, Kill Bill (2003). Tarantino a folosit, de asemenea, trei cântece Bacalov din epoca western spaghetti în filmul său din 2012 Django Unchained: „Django” și „La Corsa (2nd Version)” utilizate inițial în Django (1966) și „Lo Chiamavano King” din His Name Was King . Și totuși personajul Neruda trebuie prezentat. Pablo Neruda este pseudonimul lui Neftali Ricardo Reyes Basoalto, un mare poet și om politic chilian, ce a fost consul în Spania, Japonia, China și apoi ambasador la Paris. Este laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971. Juriul Academiei Regale de Știință din Suedia i-a acordat acest premiu „pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent.” Scenariul filmului a fost adaptat de către Anna Pavignano, Michael Radford, Furio Scarpelli, Giacomo Scarpelli și Massimo Troisi după romanul Postașul lui Neruda de Antonio Skármeta, roman aparut și în limba română, la Editura RAO, în anul 2004. Este o carte bună, bine scrisă. Și un cititor mai puțin romantic ar aprecia-o. Actorul Massimo Troisi a amânat o operație pe inimă, astfel încât să poată finaliza filmul. A doua zi după încheierea filmărilor, el a suferit un atac de cord care a fost fatal.
Iar după ce-l veți vedea interpretând rolul vieții o să vă gândiți că Pablo Neruda a scris poezia asta pentru el:
Moare câte puțin cine se transformă în sclavul obișnuinței,
urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.
Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe „i” în locul unui vârtej de emoții,
acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.
Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile „responsabile”.
Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.
Moare câte puțin cine-şi distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat.
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.
Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de râs
și cine nu răspunde chiar dacă cunoaște întrebarea.
Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire splendidă.
Totul depinde de cum o trăim…
Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi…
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
