TABLETA DE CARTE ȘI FILM – Marius MIHĂLĂCHIOIU – Idiotul, de Feodor Mihailovici Dostoievski

„Vă rog fiți mai precis. A venit Isus pe pământ?

– Asta am scris.

-Răspundeți.

-Pe mine mă interesează arborele, 

nu grăuntele.

-Răspundeți. 

-De la adevărul faptic la adevărul spiritual 

e aceeași distanță ca de la grăunte la arbore.

-Răspundeți. 

-Am răspuns, doar că nu-ți dai seama.

……………..ultima frază a Marelui Ochi:

-Mă doare omul.”

Omul Care Vedea Dincolo de Chipuri 

Eric Emmanuel Schmitt

 

Am citit cu greu acest roman. L-am citit greu pentru că, în ciuda faptului că îmi place teribil de mult literatura, am întâmpinat mereu acelaşi neajuns: numele. Ideea că trebuie să citesc, de aproape fiecare dată, nume şi prenume – şi unele mai şi semănau între ele – mi-a dat de furcă până la vârsta adultă. Cartea am cumpărat-o de la un târg de specialitate ce a avut loc la „Romexpo”. Prietenul meu, John, mi-a deschis apetitul pentru acest tip de „vânătoare de cărți”. Cunosc mulţi cititori înrăiți, dar John chiar ne depăşeşte pe toţi. Așadar, pentru că mi-a recomandat-o el cu insistență, am cumpărat-o.

 

Idiotul este un roman al lui Feodor Dostoievski, scris în 1867–1868. A fost publicat prima dată în revista Russky Vestnik, din Sankt Petersburg, un an mai târziu. Este un roman complicat. Personajele, care sunt multe, sunt complexe, iar acțiunea romanului, deși curge lent până la un moment dat, este „împănată” de idei filosofice și religioase la care însă nu se încearcă găsirea unui răspuns, ci rămân sub semnul întrebării. Lev Nikolaevici Mîşkin este creat după modelul și după chipul și asemănarea lui Isus Cristos. Acest model a fost folosit conştient şi este declarat de autor ca fiind un prototip pe care, în manuscrisele ce au stat la baza romanului, îl numeşte de mai multe ori eroul „Prinţul Cristos”. Încercând să creeze tipul „omului pozitiv minunat”, era inevitabil ca scriitorul să nu-şi orienteze personajul spre cel care, după părerea sa – exprimată în scrisoarea către von Vizina din 1854 – a întruchipat în cel mai înalt grad cele mai alese virtuţi cunoscute oamenilor.  Cercetătorii au detectat numeroase aluzii evanghelice în roman: de la copiii care aruncă în Mîşkin cu pietre (episodul cu Marie) la dorinţa eroului de a abandona lumea, retrăgându-se în pustie; de la încredinţarea prinţului că îşi va îndeplini datoria „cinstit şi ferm” la cuvintele lui Ippolit: „Mă despart de un Om” (ecoul celor rostite de Pilat despre Cristos: „Ecce homo!”) şi la formula de adio adresată lui Mîşkin de Nastasia Filippovna înainte de plecarea ei cu Rogojin: „Adio, prinţe, pentru prima oară am întâlnit un om adevărat!”

 

Nu am să insist cu rezumatul poveștii, însă am să las câteva impresii. Autorul îi face un portret lavaterian personajului principal care elimină orice dubiu asupra ființei mesianice și ascetice ce o v-a întruchipa. Încă de la începutul primului capitol al cărţii, în scena din compartimentul trenului de St. Petersburg, în dimineaţa zilei de miercuri, 27 noiembrie 1867, ne descrie un tânăr de 26-27 de ani, înalt, cu părul „bălai şi des”, cu „obrajii supţi şi o bărbuţă rară şi ascuţită”, cu ochii „mari, albaştri”, având „o expresie blajină, dar şi apăsătoare totodată” (cu „acea stranie fixitate a privirii” caracteristică epilepticilor), cu „trăsături plăcute, fine şi delicate”, îmbrăcat sărăcăcios şi nepotrivit pentru sezonul rusesc şi ţinând în mâini „o bocceluţă – pesemne tot bagajul lui”. (Am iubit ideea de portret lavaterian pentru că despre acest procedeu literar ne-a învățat domnul profesor Făgărășeanu în liceu, la caracterizarea lui Dinu Păturică.) Autorul folosește din plin experiențele sale personale. Întâmplarea în care scapă cu viață din fața plutonului de execuție cu câteva zeci de secunde înainte de ordinul de tragere este o întâmplare trăită de Dostoievski, scenă care se regăsește în paginile cărții. În varianta pe care am citi-o eu sunt o mulțime de note de final în care sunt descrise întâmplări din viața autorului sau care explică personaje reale, ceea ce mi-a simplificat mult lectura.

 

Din perspectivă cinematografică, am văzut câteva dintre ecranizări și despre acestea am să scriu. În anul 1910, a avut loc premiera primei adaptări a romanului sub bagheta lui Peter Chardynin. Actorii care au jucat în acest film sunt Lyubov Varyagina, Andrei Gromov, Pavel Biryukov, Arseny Bibikov, Antonina Pozharskaya. Este un film de scurt metraj. Imaginea lui Chardynin asupra poveștii este compusă din zece scene. Filmul lui Ivan Pyryev din 1958 ecranizează romanul într-un mod magistral și clasic, însă a fost cenzurat. Coloana sonoră aparține lui Nikolai Nikolayevich Kryukov. El este autorul coloanei sonore pentru celebrul Crucișătorul Potemkin. Acest film trebuia să aibă două părți, dar cenzura a decis altfel. În 2003 apare o miniserie în 10 episoade. Este conceput de Vladimir Bortko și produs de Rusia TV Channel. Scenariul serialului este foarte aproape de textul inițial al lui Dostoievski, iar serialul prezintă actori cunoscuți din Rusia. Conform materialelor bonus incluse pe DVD, pentru a îmbunătăți autenticitatea, s-au depus eforturi serioase pentru a surprinde spiritul vremii, printr-un mod adecvat de a vorbi și printr-o selecție foarte atentă a costumelor pe care actorii să le poarte. Charlot ca personaj de filme – aici am în vedere personajul construit de Chaplin în toate filmele mute – poate oricând să fie comparat cu Idiotul lui Dostoievski. Într-o zi, la muncă, o colegă m-a rugat să răspund la câteva întrebări pentru o lucrare de masterat. Întrebările erau legate de filmul lui Chaplin, City Lights. Fără să vreau am fost atras teribil de perspectiva ce mi-au dat-o întrebările din chestionarul respectiv. Asta se întâmpla acum ceva vreme și ceea ce scriu mai jos mi-a rămas în telefon ca notițe pe care le-am folosit la elaborarea de răspunsuri și aveau legătură cu tristețea mesianică. Tristețea lui Charlot nu este una egoistă. Este tristețea pentru ceilalți. Este trist că societatea în care trăia, dominată de un capitalism sălbatic, s-a dezumanizat. Este ca un personaj din romanele lui Dostoievski. Luminile orașului (titlu original în engleză City Lights) este un film american mut alb-negru din 1931, aparent de comedie romantică, scris, produs și regizat de Chaplin, care interpretează și un rol principal. A apărut înainte de impunerea Codului Hays de producție a filmelor. În perioada în care Chaplin a început să lucreze la scenariu, în 1928, exista tehnologia producerii filmelor cu sunet, dar Chaplin a decis să continue să lucreze cu producții fără sunet. Filmul prezintă aventurile micului vagabond Charlie (Charlot) care se îndrăgostește de o fată nevăzătoare (Virginia Cherrill) și începe o prietenie turbulentă cu un milionar alcoolic (Harry Myers). Tristețea lui Charlie este o tristețe asumată și generată de lipsa de empatie a fetei oarbe. Fata oarbă este oglinda societății. Îl iubește pentru că se așteaptă la ceva de la el și pentru că nu vede că este un vagabond. Tehnica cinematografică a lui Chaplin este magistrală în a construi acest personaj prin contrapunere și altruism. Charlot nu este trist pentru el. Este trist pentru dizabilitatea societății foarte bine relevate de fata oarbă și prietenul bețiv. Tristețile lui Charlot sunt ”durerile” si întrebările umanității de mii de ani. Nu este adus un element de noutate din perspectiva mesajului. Este inedită perspectiva transmiterii mesajului, mai ales când apăruse filmul ”vorbit”, epoca filmului mut începând sa apună. Charlot și prințul Lev Nikolaevici Mîşkin au în comun tristețea lumii. Parabola filmului este absurdul luxului într-o perioada în care se murea de foame, iar unii aruncau cu șampanie… Însă este important că personajul principal se sacrifica pe altarul bunătății. Este un film cu un învățământ profund creștin. Este singura religie în care individul se sacrifică pentru seamănul său. Este o picătură din „Imitatio Cristi”. Fata oarbă îl recunoaște după mâini. Îi atinge mâinile. Apostolii l-au recunoscut pe Iisus după mâini, după Înviere. Și el a fost în pușcărie, într un loc urât și rău. Ca Iisus în iad. Și prințul își trăiește purgatoriul.

 

Am să vă las aici astăzi și două dintre comentariile la roman care m-au influențat. „Investigând imensa literatură consacrată lui F.M. Dostoievski, oricine ar putea rămâne cu impresia ca opera scriitorului rus nu este altceva decât o nesfârșită expunere, valoroasă de altfel, de reflecțiuni filosofice, religioase și analize psihologice. Însă această perspectivă lasă nerezolvată într-un anumit mod problema întregului, anume a faptului că Dostoievski nu este un scriitor de tratate sistematice, ci de romane, tip de lucrare care deține formele sale specifice de exprimare. Pe lângă aceste caracteristici, el trăiește și creează ca un creștin ortodox autentic, adică dintr-o anumită perspectivă camuflat. Până la un anumit punct chiar scrierea de romane i-a servit scriitorului rus drept acoperământ smerit al propriilor experiente și trăiri, care nu suporta expunerea într-un limbaj direct, denotativ. Plasând așadar ideile filosofice, religioase și psihologice acolo unde le și este locul de altfel, adică în interiorul romanului, ni se descoperă și o altă viziune asupra lucrurilor.” 

Dar și: „Adevăratul subiect din Idiotul este iminența și imanența morții. Imaginea lor se regăsește în pictura lui Holbein ce-l înfățișează pe Cristos dat jos de pe cruce. Copia acestui portret atârnă pe unul dintre pereții casei lui Rogozin, și atât Dostoievski, cât și prințul Mîșkin l-au contemplat în Basel. Ni se spune că tabloul înfățișează un om mort, o bucată de carne fără viață, distrusă, fără niciun indiciu asupra unei eventuale învieri. Forma acestui roman este produsul răbufnirilor inexorabile ale celor mai adânci preocupări ale autorului. Trăirea religioasă intensă din carte este dată de calitatea îndoileii și fricii lui Dostoievski.” -A. S. Byant

MARIUS  MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… Carabella târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…