Viața e duelul lui Dumnezeu cu diavolul, iar câmpul de bătălie sunt eu. – Fiodor Dostoievski
Frații Karamazov este cel mai complex roman al lui Dostoievski. Este povestea scrisă genial, în același timp, despre un paricid și o meditație filosofică asupra întrebărilor esențiale ale umanității: existența lui Dumnezeu, liberul-arbitru, natura colectivă a vinei și consecințele dezastruoase ale raționalismului. Întruchipând patru ipostaze fundamentale ale individului, frații Karamazov au, fiecare, motive bine întemeiate, deși de naturi diferite, să-și ucidă tatăl, moșierul Fiodor Pavlovici Karamazov, considerând că duce o viață amorală și desfrânată. Moartea neașteptată a acestuia aruncă suspiciuni asupra tuturor celor patru frați și dă naștere la numeroase teorii, autorul exploatând cu talent perspectiva polițistă al poveștii, astfel construind un suspans capabil să susțină întreaga structură romanescă. „Marea taină a existenței umane nu constă în a trăi, ci în a ști pentru ce trăiești”, spunea Dostoievski.
Pe scurt, ideea romanului este concentrată într-o reflecție a lui Dmitri Karamazov: „Inima oamenilor nu e decât un câmp de bătălie în care se luptă Dumnezeu cu diavolul. Sufletul omului fiind terenul unei bătălii între două principii eterne, de bază: bine și rău, factorii determinanți ai comportamentului său sunt numai în el, în omul însuși”. „Dacă diavolul nu există și este numai o născocire a omului, atunci într–adevăr acesta l-a plăsmuit după chipul și asemănarea lui”, exprimă unul dintre personajele romanului.
Acțiunea romanului are în centru pe cei trei frați care au fiecare o predispoziție patologică pentru patimă. S-a considerat, că în sens metaforic se poate spune că frații alcătuiesc oarecum cele 3 ipostaze fundamentale ale omului. Dmitri, cel mai în vârstă, e un exponent al senzualismului și al trupului. Ivan, reprezintă intelectul, rațiunea. Interesant este revolta aparent atee a lui Ivan: el nu neagă existența lui Dumnezeu, ci nu poate accepta lumea așa cum a fost creată de Dumnezeu. Alexei („Aleoșa”),personajul protagonist, e simbol al trăirii spirituale și al apropierii de Dumnezeu, totuși cu mici răutăți ortodoxe – față de iubita lui, mai nevinovată decât el. Toți trei frații sunt în conflict cu tatăl lor Feodor Pavlovici Karamazov care reprezintă tipologia omului depravat ce duce o viață imorală și desfrânată. Smerdeakov, presupus al patrulea frate, fiu nelegitim, îl slujește pe tatăl lui, Feodor Pavlovici, evoluția sa este de asemenea interesantă; având ca principiu existențial sofismul el se dedică acestui concept care îl va duce în final la sinucidere.
Filosofia rusă se definește cel mai bine prin teologia ortodoxă dezvoltată de Serghei Bulgakov (1871-1944), preot în Biserica Rusiei la începutul secolului douăzeci, cunoscut ca teolog ortodox, filosof și economist. După un interes timpuriu pentru marxism, s-a întors la rădăcinile sale religioase aflate în creștinismul ortodox. A fost exilat de noul guvern comunist din Rusia și a devenit parte a comunității de ruși din Paris, luând parte la fondarea Institutului Teologic Ortodox Sf. Serghie din Paris. Dar, filosofia rusă se definește și prin literatura lui Dostoievski și a lui Lev Tolstoi. Despre Dostoievski se spune că a fost cel mai mare filoaof rus datorită faptului că personajele sale exprimă o adevărată neliniște filosofică.
Este considerat unul dintre precursorii lui Nietzsche, „Antihristul” fiind plină de aluzii la scrierile lui Dostoievski. Nietzsche a considerat că romanele sale reprezintă cel mai valoros material psihologic din câte a cunoscut vreodată: „Dostoievski este din întâmplare singurul psiholog de la care am avut ceva de învăţat; el face parte din categoria celor mai preţioase comori din viaţa mea, mai preţioasă chiar şi decât descoperirea operei lui Stendhal”. Atât gânditorul german, cât şi scriitorul rus au scos în evidenţă impulsurile iraţionale care stau la baza comportamentului uman.
Filosoful francez Jean Paul Sartre (1905-1980) îl considera pe Dostoievski unul dintre predecesorii filosofiei existenţialiste, întrucât el însuşi a formulat principiul iniţial al existenţialismului: „Dacă Dumnezeu nu există, atunci totul este permis”, ceea ce înseamnă că o persoană este absolut liberă şi că este condamnată să îşi asume întreaga responsabilitate pentru acţiunile sale.
Semnificaţia filosofică a operei lui Dostoievski este definită de capacitatea sa inegalabilă de exprimare şi descriere a naturii umane contradictorii şi conflictuale. Sufletele personajelor lui Dostoievski reprezintă scena de luptă permanentă, conflictele şi ciocnirile dintre bine şi rău, credinţă şi necredinţă, idealuri şi realitate. Nikolai Berdiaev (1874-1948) care s-a aflat sub influenţa considerabilă a lui Dostoievski, l-a numit nu doar un geniu dialectic, dar şi cel mai mare metafizician rus. Dostoievski evidenţiază dualitatea omului, oscilaţiile sale cu privire la sublim, divin şi lege, cufundându-se în adâncimea întunecată a sufletului uman și afirmând că există doar o singură cale de ieşire din starea împovărătoare de haos şi dezordine interioară. Pentru el, omul se identifică cu suferinţă, nelinişti interioare, deziluzii, ezitări, dorinţe nesatisfăcute etc., pericolul fiind haosul interior care poate concura întru totul cu mintea omului, Dumnezeu fiind singura noastră salvare.
Ideea de tabletă „mi-a venit” prin prisma faptului că am văzut o ecranizare a romanului și anume pe cea sovietică. Frații Karamazov este ecranizarea sovietică a romanului, din 1969, regizat de Kirill Lavrov, Ivan Pîriev și Mihail Ulianov. A fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Filmul este reușit, însă pe mine m-a convins mai mult Yul Brynner în ecranizarea americană produsă cu 11 ani înaintea rușilor. De menționat că rolul lui Alexey Karamazov este interpretat de William Shatner. Aceasta este prima apariție consistentă a celebrului actor care îi dă viață căpitanului James T. Kirk din Star Trek. În loc de concluzie vă reamintesc că am mai scris despre partea cea mai profundă a romanului: Legenda Marelui Inchizitor. Nu m-am împăcat deocamdată cu ideile mele și explicațiile pe care le-am găsit, ceea ce m-a făcut să caut în continuare despre acest fragment de aproape 40 de pagini. Astfel l-am descoperit pe Stelian Gomboș.
Stelian Gomboș scria în Despre metafizica Cuvântului în romanul „Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski că: „Părerile teologilor sunt împărţite. De pildă Nicolae Berdiaev şi Nichifor Crainic menţin ideea că ateul Ivan face apologia lui Iisus Hristos, de pe poziţia bisericii ortodoxe. Romano Guardini, de pe poziţia bisericii catolice este de părere că Hristosul lui Dostoievski este un fals eretic. Figura lui ne mişcă dar ea rămâne pur imaginară şi nu duce la nimic. Tulburarea pe care o creează naşte perplexitate şi se consumă în disperare. Pentru unii exegeţi ai operei dostoievskiene, victoria aparţine Marelui inchizitor (adică vorbirii), pentru alţii tăcerii (lui Iisus Hristos) „Tăcerea lui Hrist, muţismul lui blând conving şi influenţează într-un mod mai hotărât decât întreaga forţă de argumentare a Marelui inchizitor.” O tăcere despre care se poate spune că este plină de „aurul” Evangheliilor, o tăcere saturată de Cuvântul întrupat se opune aici cuvintelor. „Şi Cuvântul s-a făcut trup” afirmă evanghelistul Ioan sub semnul căruia se găseşte întreaga morală a romanului Fraţii Karamazov. Discursul rostit este contracarat de discursul revelat. Tăcerea lui Iisus din poemul karamazovian este acelui care a spus totul. Absenţa cuvântului lui Iisus este tocmai revelaţia întrupării Sale, El însuşi fiind Cuvântul.”
În loc de concluzie: „Creştinătatea s-a lepădat, fără să-şi fi dat ea singură seama, de creştinism. Trebuie din cauza aceasta să se întâmple ceva pentru a se încerca readucerea creştinătăţii la creştinism.” – Sorenn Kierkegaard – „Şcoala creştinismului”
MARIUS MIHĂLĂCHIOIU este absolvent de Drept, a învățat la… „Carabella” târgovișteană, e iubitor de literatură și de film…
Facebook
WhatsApp
TikTok
